Strãinul

    

Mã uit la o pozã
ȋngãlbenitã
de vreme, de trãiri,
la un chip,
zâmbitor,
de pe un perete
uitat în amintiri.
Şi nu ştiu cine e,
omul fãrã riduri,
fãrã regrete,
ce umil mã priveşte.
Atât de familial.
Amical.

Şi invidia-mi inundã
faţa obositã,
și ridurile mi se adâncesc.
El n-are vina,

strãinul,
de regretele mele.
El nu ştie ce a fost.
El nu simte ce simt,
el nu ştie ce am iubit,
uitat, trãit..

De-i adevãr
sau de mint.
El nu mai ştie..
Doar priveşte.
Cu ochii-i mari,
ce o lume pierdutã ascund.
Atâta linişte.
Atâta pace.
Prea multã linişte!
Şi prea apãsãtoare pace!

Şi nevinovãţia lui mã cuprinde,
și ne mai putând suporta,
rup tabloul şi bucãţele
cad pe podea,
iar sub privirea mea,
acum mai liniştitã,
un titlu, 
ȋn care nu mai cred,
nepãsãtor,

de pe zidul de amintiri,
se scurge..
Autoportret.