Lipsã de noi

Tu privești ȋn gol, afarã,

aș vrea sã pot sã mã apropii –

dar orice pas, o sã te doarã –

privirea mea ȋți mângâie ochii.

Ȋncerc sã vorbesc, sã ȋți spun

povești ce nu ne aparțin,

dar nu pot ȋn gesturi sã le pun –

toate peste mine vin.

Vântul pornește ȋn șoaptã 

și secundele și le strânge,

perdeaua fluturã-ntre noi, albã,

noaptea ȋn noi se frânge.

Iar noi, ca douã statui,

n-aveam ieri și nu avem mâine,

nici azi ȋntre noi nu-i,

ȋmi pare rãul ȋngheațã-n mine.

De când tu..

De când m-am trezit

sunt la fel de ȋndrãgostit

și mi-e deja de tine dor,

și de aș putea sã zbor,

m-aș așeza pe buza ta

și fierbinte te-aș sãruta

ș-apoi cald ți-aș șopti:

ești frumoasã zi de zi.

De când soarele-i sus de tot,

orice-aș face, chiar nu pot,

sã nu te caut cu poftã,

sã nu te-aud ȋn orice notã

ce din codri, spre cer se-nalțã

și cântã despre viațã,

cântã despre iubirea mea,

de ieri, de azi, de-a pururea.

De când ȋntuneric se face,

inima-mi nu-mi mai tace,

și nu pot a nu te cãuta,

a nu ieși ȋn calea ta,

cãci ar putea trece o zi

și poate nimeni nu ți-ar oferi

o albã floare de mi-ai lipsit

și un te iubesc, ȋn ochi citit.

șah mat

ca un cal nebun,

pe o tablã pãtatã,

cu o inimã albã,

de pioni apãratã,

eu spre tine plec.

sar peste toți,

peste toți trec,

din mâna rece

a pãtratelor ȋntunecate,

sã te eliberez.

te vãd nemișcatã,

prinsã-n idei de gheațã,

regina mea capturatã,

unicu-mi crez.

mã opresc ȋn fața ta,

și nebunii mã atacã,

pioni de smoalã

ȋntre noi apar,

dar cu toții

n-au ce sã ne facã,

mã privești și exist iar.

Dar apoi pornești,

privirea-ți devine neagrã,

iar adevãrul, devine crud,

ȋntre noi, o lume uitatã,

și glasul adorat ȋl aud..

șah mat.

Când

Când cerul se pistruiazã-n tainã

și ȋn lacuri ȋși aranjeazã norii,

noaptea ȋși ȋmbracã haina

aruncând-o peste codri,

când liniștea lin coboarã,

ca frunza sarutatã de vânt,

te vãd aievea ȋntâia oarã  –

ești minune sau ești doar gând?

Când pașii spre tine mã poartã,

când tu-ți dai pãrul dupã urechea stângã,

zâmbetul tãu o viațã-mi iartã,

iar inima-mi stã sã se frângã.

Mã opresc ȋn fața ta, 

ca o statuie de cearã,

cuvintele-mi nu pot spune

cât ești de frumoasã.

Cât sunt de norocos, 

eu cel fãrã de nimic,

tu sã zâmbești pentru mine,

eu din pãmânt sã mã ridic.

Când pasu-ți drept spre mine pornește,

iar eu floarea ți-o ȋntind, 

o vãd cum ȋn obraz ȋți ȋnflorește –

mâna mea, de braț ți-o prind.

Ȋți simt pielea tremurând ȋn șoaptã,

inima bãtând ȋn piept,

sã-ți spun, e prea devreme oare,

cã de o viațã te aștept?

Cã simt cã sunt din tine,

cum tu din vise-mi ești,

când luna pe cer vine,

când de sub gene, mã privești.

Apoi spui: bunã, ai ȋntârziat

și lași liniștea sã ȋmi zâmbeascã..

Oh, de ai ști cât te-am cãutat,

timpul poate acum sã se opreascã.

Dar ȋți zic cã regret, tu spui:

nu, de azi, nu regretãm nimic,

buzele-ți moi pe obraz mi le pui,

iar eu, ce mai pot sã zic?

Când degetele-ți ȋn palmã mi se cuibãresc,

și capu-ți pe umãr mi se lasã,

știu deja cât te iubesc,

iar cerul ȋn tainã se pistruiazã.

Cãtușe

Ȋntre noi stã o ȋntrebare,

ne privește și ne soarbe,

ȋi aparținem.

Ȋn ochii tãi stã o ezitare,

mã privește și mã soarbe,

ȋi aparții.

Ȋn mine stã o eroare,

te privește și te soarbe,

ȋi aparțin.

Prizonier

Nici eu nu mã mai suport,

m-aș despãrți de mine,

dar nu știu ce sã-mi spun,

de mã pãrãsesc.

M-am obișnuit 

cu fața ce ȋn locul meu

de atâtea ori râde,

de gura, 

ce ca o daltã, 

gândurile mi le rupe

și ȋntr-un zâmbet ambalându-le,

lumii le aruncã.

Iar lumea se hrãnește.

Iar eu nu mã mai suport.

M-aș rupe de mine,

aș ieși din rol,

garderoba pe jos lãsând-o,

aș pleca ȋn lume, gol,

fãrã machiaj și cuvinte ȋnvãțate,

fãrã sfaturi pe umeri lãsate,

fãrã baremuri 

ce nu pentru mine-s scrise,

fãrã idealuri,

fãrã false vise.

Doar drumul.

Aș merge singur,

neascultând lumea-n ea strigând

și de oase-mi trãgând..

Aș exista ȋntreg,

ȋn pasul sincer

ce pe pãmânt s-ar lãsa,

fãrã ten,

ce totul ar masca,

aș merge,

și vântul ȋn fațã l-aș privi,

liber,

de m-aș putea pãrãsi.

Regãsire

Te strâng ȋn brațe 

cu amintirea buzelor tale

ce ca o mantie mã apãrau

de secundele ce din cer

peste noi cãdeau

și ȋn jurul nostru

ca un zid se ridicau.

Ȋmi amintesc 

cum mã acopereai cu privirea

și ne apãrai

de lacrimile ce de pe asfalt

la noi amenințãtor țipau.

Eu te respiram, 

și din fiecare celulã din mine,

tu mã eliberai.

Azi ȋnchid ochii,

te simt pe piele, te regãsesc,

și chiar de orele 

peste mine se revarsã

și rãzbunãtor, pe tine mi te vor,

la piciorele noastre

au cãzut atâtea,

ȋncât ecoul din glasul lor,

doar ȋmi amintește de tine,

ȋmi amintește de noi.