Am tresãrit

Am tresãrit brusc
de iluziile nopții pãcãlit,
când tu liniștitã
lângã mine dormeai.
Fusese totul atât de real..
Inima-mi bãtea nesãbuitã,
ȋncercam sã respir,
ȋncercam sã mã regãsesc,
de pleoapele inconștienței,
ce mã acoperiserã,
sã mã scutur
mã strãduiam.
Apoi, ai deschis tu ochii.
Și totul a cãpãtat sens.

Am tresãrit brusc
de iluziile vieții pãcãlit,
când tu nepãsãtoare
de lângã mine te ridicai.
Fusese totul atât de real..
Inima-mi zburda ȋn pãrul tãu,
ȋncercam sã exist,
sã completez perfecțiunea
umbrei tale,
ce mã acoperise.
Sã nu mã trezesc
mã strãduiam.
Ȋnsã, involuntar, am deschis ochii.
Și totul a cãpãtat sens.

Cunoștințã

Hai sã ne iubim virtual,
prin ferestre de ecran
sã ne privim ȋn ochi,
sã ne atingem prin cuvinte,
ce tãiate-n douã,
cu dinții, sensu-l mai țin.
Hai sã râdem prin degete,
sã ne-nchidem ȋn paranteze,
sã ne șoptim dragostea
prin poze ce nu ne aparțin.
Hai sã adoptãm o viațã
ce putea fi a noastrã,
hai sã ne mințim
pe noi, cu noi, pentru nimic,
sã fim alãturi unu de altu'
cum și cerul,
ce cu soare ne ninge,
altundeva ȋn stele stã prins.
Hai sã ne mailuim,
sã simțim zborul,
libertea cu forța
s-o gustãm,
sã fim prieteni,
iar atenția

ce nu pe noi cade,

ȋmpreunã s-o furãm.
Hai sã fim goi,
sã ne editãm ȋn lume,
sã ne ȋnchidem ȋn parole
când nimeni nu ne vrea.
Hai cu mine
și eu te voi tasta
cu tot ce tu ai vrea sã fii,
hai cu mine
și o sã te trãiesc
de parcã m-ai ști.

Râul alb

Stãteam pe o piatrã,
priveam frunzele certându-se,
când deodatã,
o coadã de oameni
m-a luat.
Ȋi vedem, parcã hipnotizați,
stând pe loc,
ȋn timp ce pãmântul ne trãgea spre
necunoscut.
Am ȋncercat sã ies din rând,
dar rândul
ȋn vene-mi curgea deja,
și pânã sã-ncerc sã țip,
liniștea din jur
mi se lipi de buze.
Am stat așa,
cãutându-mã pe mine,
simțind cum și eu rând devin,
ȋnsã mã goleam cu fiecare gând
ce din mine,
spre nori, se ȋnãlța.
Ȋntr-un final,
fãrã esențã,
ȋn fața unui mãreț copac
mã prezentam.
Ȋmi simțeam crengile uscate,
ȋnsã mângâierea lui
ȋmi dãdea speranțã.
Cu un gest simplu,
piciorele mi le acoperi cu var
și-mi fãcu semn
sã curg liber,
ȋn râul alb,
ce spre etern mã trãgea.

Momente

Am ȋntrebat-o,

ȋn timp ce se umplea cada,
dacã eu sunt iubirea pentru ea.
Ea m-a privit,
și-a dat pãrul dupã ureachea stângã,
apoi lãsându-și halatul sã alunece pe gresia rece,
a pãșit prin spuma ce creștea nestingheritã.
    – Iubirea e sentimentul suprem,

ȋncepu ea, aprinzând o lumânare.
Nu poți sã o divizezi. Ca și o carte.
E completã doar cu toate paginile ȋntregi.
Aprinse apoi și restul lumânãrilor
și de pe perete
umbra ei mã chema
sã mã scufund și eu.
Azi privesc cada goalã
și zâmbetul ei chemãtor
ȋmi bate și acum ȋn piept.
Pentru mine,
dragostea nu e un roman.
Pentru mine,
dragostea are doar o paginã.
Ca o poezie.