Simt atingerea ei când ȋntorci capul,
și buzele-mi tremurânde un zid de marmurã sãrutã..
Ȋn viațã, ziceai, trebuie sã dai totul...
Și am dat! Dar nu am fost destulã..
Oftezi și te reȋntorci cu privirea,
cãci visele deja departe i le-ai lãsat,
privești prin mine și ȋți cauți amintirea
ce de mine, cumva,
te-a ținut legat.
Ești ca un hoț ce rãscolește o casã de cãrți,
și totul sub noi se dãrâmã,
și mã ȋntreb din tot, câte pãrți
vei lua, fãrã vreo lacrimã.
Dar ia tot. Lasã-mi doar regretul,
sã știu cum se simte iubirea,
atunci când e greu, când sãrutul
porta numele alteia.
Lasã-mi doar dorințã și ȋntrebãri,
ce noaptea ȋn suspine mã vor trezi,
și mã vor purta ȋn mii de stãri
și de mii de ori eu voi muri.
Și mã privești cu dezgust,
ȋn timp ce mareea de lacrimi urcã,
și ȋmi aduc aminte de august..
Au trecut trei ani... Și poate o lunã..
Și nu ești tu de vinã
pentru atâtea vise de femeie..
Tu doar ai vrut o noapte plinã
de momente efemere.
Dar vezi, pentru mine,
dragostea e mai mult de un cuvânt,
e un zâmbet ce prin dor vine,
ce ȋn tristețe, e un gând
ce totul ȋn bine schimbã,
e un motiv ce trece peste nevoi,
când ȋn tine ȋntrebãrile se plimbã,
e rãspunsul.. Dar nu pentru noi..
Ȋți strângi cãmãșile, ȋmpachetate,
ce ți le-am cãlcat cu drag,
când plecai, chiar de era noapte,
când te strigam rugãtor din prag.
Dar ziceai cã ai treabã,
cã ești bãrbat, ce durerea ta!
Și mã ȋntorceam, cãci sunt femeie
și asta e durerea mea.
Și mã-ntorc și acum, sã nu vezi cã plâng,
chiar de niciodata tu n-ai observat,
din nou perna la piept o strâng
și știu ca iar s-a terminat.
Și cã n-am nicio vina, noapte mi-e martorã,
cãci te-am iubit cum mi-aș dori și mie,
ȋnsã acum, totul e o ușa trântitã..
Și ce sã-ți zic? Adio și ție!
Și de vinã n-am, responsabilã voi fi
ca lacrimi de pomanã sã nu mai cadã,
cãci meritã și ochi-mi ȋntr-o zi
fericirea sã o mai vadã.
Sunt femeie, fãcutã din iubire
ce ȋntr-o junglã ȋși cautã reper,
sunt femeie, plinã de vise,
și azi plâng.. Dar de mâine sper!
