Rȃul

Am fost un rȃu

ce cu dor

a curs,

peste pietre,

peste dealuri,

și vocea noastrã

linã și albastrã

ȋn codrii,

ce-i lãsam ȋn urmã,

și acum

cu ecou,

rãsunã.

Și am gustat

primãveri,

și ȋn parfum de flori

ne-am ȋmbãtat,

am fugit de ploi

și de ȋngheț

ne-am apãrat.

Am strãbãtut

o cale,

fãrã sã privim ȋnapoi.

Am fost un rȃu

dar am fost doi.

Apoi

a venit o zi,

și terenul s-a schimbat,

era plin de bolovani,

noroi

și nisip denivelat.

Am fugit

țindu-ne de mȃnã,

pȃnã cȃnd 

o noapte

ȋntre noi
s-a cuibãrit,

și tu ai cotit la dreapta

iar eu te-am

rãtãcit.

Și acum curgem

pe drumuri diferite,

tu cu stropi din

mine,

eu cu pãrți din

tine,

independenți,

pãduri strãbatem,

orașe lãsãm

ȋn amintire

și fãrã sã știm

ne depãrtãm

mereu.

Atingerea ta

se spalã ȋn ploi,

a mea ȋn zãpadã

stã uitatã.

Și n-avem forța

de a ne-ntoarce,

cãci oceanul

ne cheamã

acasã.

Dar acolo,

poate,

printre valuri,

o parte din mine

fericitã,

o parte din tine

va regãsi.

Dialogul

–       Sunt totul?  – ȋntrebã  Singurătatea.

–        Ești ȋntregul! – rãspunse Teama.

–        Și mã iubești sincer? – apãru și Speranța.

–        Bine-nțeles! – ȋi spuse Minciuna.

–        Nu vreau sã te pierd!– strigã Egoismul.

–        Oh.. Nu e cazul. –  sclipea Mȃndria.

–        Credeam cã ai pe cineva..– se ȋndoia Trecutul.

–          Nu fi prostuțã.. – o sãrutã Nepãsarea.

–         Aș vrea sã te cred – plȃngea Sinceritatea.

–        Ȋncearcã.. – o consola Renunțarea.

–         Bine.. – ȋncheie Ignoranța.

  Tãcerea ȋi acoperi ȋnca odatã.

Timpul

Timpul

stã ȋntre noi

iubito,

și cu brațe

reci

ne-nconjoarã,

tu ȋn dreapta lui,

eu sub a lui

palmã.

Și mȃna o ȋntind,

viațã

sã simt iarã.

Tu mã privești

neputincioasã,

aștepți

amintirea

ce nu se coboarã.

El calm

te-ntoarce,

și spre pãdure

privești,

iar eu cu pãmȃntul

ȋncep sã

vorbesc.

Apoi timpul

se retrage,

depãrtați lãsȃndu-ne,

tu ȋnflorind

printre crengi,

spre cer

plecȃnd,

eu sub tine,

ȋn ȋntuneric

trist,

alunecȃnd.

Umãr strãin

O privea cu sete,

cu inima topitã

și vorbe ȋnțelepte,

ȋn amintiri,

cauta.

I-ar fi zis cã e

frumoasã,

dar de sigur,

ea știa asta

deja.

Iar fi zis ca e

deșteaptã,

cã poate,

ea

era tot ce el

vroia.

Cã se simte

liber, ȋncãtușat

ȋn iubire.

Și zȃmbind, o privea.

Ea ȋl vãzu și timidã

se feri.

El ȋncurcat,

spre cerul

depãrtat fugi.

Apoi

timpul,

ȋl trase spre

ea

din nou.

Pãrul ȋi flutura,

cu aripi nevinovate,

și pe aceași bancã,

pe un umãr

strãin,

capul și-l lãsã.

Rãzboiul nostru

Noaptea se lasã

și cerul negru,

de foc

se aprinde.

Liniștea se baricadeazã

și sãgeți

otrãvite

spre mine vin.

Hipnotizat,

nu mã pot mișca.

Simt

durerea lor

cum ȋn ȋnimã-mi

pãtrund,

le simt suferința,

iar ele

teama mea

o gustã.

Ȋncerc sã strig,

sã mã salvez,

dar de ele

nu pot fugi..

Și mã predau..

Iartã-mã..

Și tu privirea-ți

ȋntorci,

din camerã

pleci,

ȋnainte de șuvoi,

ȋn clipa de pace

din al nostru

rãzboi.

Creatura

Stãtea singur,

cãci cum ar putea altfel,

ȋn camera lui,

la lumina unei lumȃnãri,

cu inima bãtȃnd sec

cu un dor muribund,

sub umbre

ce pe perete petrec.

Nu-l mai știa nimeni,

numele și-l uitã,

cu povești ce-l

ascund,

departe de oameni,

cu ele

și azi

se ȋmbãtã.

Și ar fi plȃns

de lacrimi i-ar fi rãmas,

amintindu-și

de ce a fost,

cãci de oglinda-i

acoperitã,

de visele-s

de nevãzut,

trecutul din nou

se agațã.

Și ar fi vrut

sã uite,

dar mȃinile

și le privi,

și ele arse,

viața i-o arãtarã.

Și toate acele atingeri

ce ȋncã-l topesc,

cu acele promisiuni,

ce cicatrici sunt acum,

pe o piele trasã

din ce viața

s-a scurs..

Și acele șoapte

ce ȋn ureachea

tãiatã

rãsunã mereu..

Pentru eternitate..

-         Nu!

Strigã cu durere,

cu o vocea

de marmurã,

ȋnsã ȋn jur

totul era

neschimbat.

Se duse la geam

cu piciorele tȃrȃte

ce dupã atȃtea

au alergat,

și cu ochi goi

ca o peșterã

de luminã,

ȋn eternitate privi.

Nu mai avea

durere,

sau cu ea poate,

deja se obișnui,

ca un condamnat

ce de lanțuri

uitã,

ce devine

al neadevãrurilor

ecou.

Și el,

nu mai simțea nimic.

Știa cã murise,

de prea multe ori,

știa cã e putred,

pustiu,

ca un cavou,

știa cã nu va mai ieși

din ȋntuneric..

Știa cã ȋncercȃnd,

sufletul i-a

pierit.

Se ȋntoarse spre camerã

spre oglinda

acoperitã,

ce acasã

ȋl chema.

Se apropie

cu greu,

pe cãrarea din umbre

și ȋn fața ei

se opri.

Lumȃnarea se topea

ȋn noapte,

iar noaptea

se contopea cu el,

cȃnd unghii ȋnnegrite

oglinda

o eliberarã.

O grimasã apãru

sub buze crãpate,

și riduri brãzdante

se adȃncirã.

Vedea iarã

chipul neuman

ce-i zȃmbi,

lui,

ce devenise,

a iubirii

creaturã.

Zborul

Era noapte

și ca doi strãini

fugeam,

sã prindem un

avion.

Plecam liberi,

ȋn aceași direcție,

pe același rȃnd,

doi ȋntȃrziați

și un pilot

rȃzȃnd.

Ai rãsuflat ușuratã,

și te-ai așezat

iar eu cu bagajul

cu drag,

te-am ajutat.

Apoi

a decolat

avionul nostru

și teama citindu-mi-o

de mȃnã m-ai luat.

Eram printre nori,

iar tu

de mine te țineai.

Și am vorbit..

Am povestit..

Rȃnduri am scris

și vise se nãșteau

din noi.

Și am vãzut

oceane nesfȃrșite

și munți,

ce castele de nisip

ne pãreau.

Toate-n urmã

au rãmas..

Apoi deodatã,

fãrã ca centura

sã apuc sã o pun,

avionul

a aterizat.

Tu mi-ai zȃmbit

și mȃna mi-ai

lãsat-o.

Trebuia sã fugi

spre un alt

zbor,

ce spre fericire

te va duce.

Te-am privit

cu pãrul fluturȃnd,

cum peste umeri

nu privești.

Palma mea

ȋncã pulsa

cu a ta,

cȃnd pe scãri

stȃngaci

coboram.

Și ai dispãrut..

Iar eu aștept  ȋncã,

bagajele-mi

rãtãcite,

și apoi,

poate,

avionul tãu,

pe cerul depãrtat,

cu dor

ȋl voi privi.