Am vãzut-o
pe banca noastrã,
lângã pod, sub felinar,
privind fântâna,
ce pentru noi,
fermecatã era.
Acolo
aruncam monezi
ce purtau ȋn adâncuri
timpul,
ce ni-l imaginam noi
etern.
Mã sãruta apoi,
iar promisiunile cãrnoase
sufletul mi-l ȋnaripau.
E agitatã acum.
O vãd cum se uitã
ȋn stânga ei,
așteptând,
și-și privește și ceasul,
temãtoare.
Eu o resimt
din nou
ȋn mine curgând.
De m-ar vedea,
mã ȋntreb,
s-ar speria?
Ar fugi?
Oare m-ar mai ști?
Au trecut doi ani
de când
adioul din ea,
cu drag, m-a-nvelit.
De când
n-a mai crezut
ȋn povești.
De când
pãstrez pe buze
trecutul ei.
Scot din buzunar
un inel de sentimente,
ce cândva
de mine o lega.
Pãșesc spre
fântânã,
alunecând cu mulțimea
ce spre nicãieri
și atunci se grãbea.
Las moneda,
ce n-a cumpãrat nimic,
ȋn apã sã se scurga,
și o privesc pe ea,
ȋn treacãt,
cum ȋn gol ȋși aruncã
speranța.
Nu mã vede.
Iar eu mã uit
la domni grãbiți
ce trec prin mine,
ce o fac pe ea
poate,
din nou sã regrete.
Sã aștepte.
Ce se vor lupta apoi,
distanța s-o-ndrepte..
Și ȋși vor dori și ei,
când monezile
apa o vor gusta,
sã-i mai simta,
șoptit,
mãcar ȋnca odatã,
efemerul de pe buze.
Eternul din privire.
Acea adâncã privire.
