Alunul

Cu tulpina dreaptã
stãtea ȋn fața mea
alunul, 
dinaintea eternitãții.
Lemnul alb-roșiatic
lucea sub cer,
ȋn timp ce eu,
ȋn mãreția lui, 
ȋnlemneam.
Ȋi vedeam scoarța 
netedã și pulsantã
cum licurea ȋn ochii mei.
Hipnotizat,
am pãșit 
pe pãmântul puternic,
simțind cum ȋnrãdãcinez
și mã scurg 
spre adâncuri doar visate.
Apoi, deodatã,

ca un nor

ce umbrește lacul,  

se lãsã cortina,
sub clipirea ta.

Aripile

Sângereazã pãmântul
ȋn fum alb, subțire,
când lacrimile tale,
ce-n vene-mi curg,
mã gãsesc.

Se ridicã norii, speriați,
ȋn bastoane roșii, asfințite,
când vocea ta,
ce ȋn mine bate,
mã ceartã.

Coboarã valul serii,
ȋn fire argintii,
când pleoapele tale,
ce peste mine se lasã,
mã neagã.

Strigã totul a apãsare
ȋn acele secundelor,
când aripile tale,
ce din noi s-au rupt,
mã umbresc.

Vreau

Vreau sã citesc
rândurile vieții tale,
strângându-te ȋn brațe,
vrea sã-ți aud visele
cuibãrite ȋn rãdãcinile noastre,
vreau sã ascultãm
soarta certându-ne,
ȋn timp ce noi o fumãm
și o privim
cum cerul ȋl sãgeteazã,
și ȋn deschiderea lui,
vreau sã ne privim
ȋn oglinda eternului,
cum ȋmbãtrânim.
Vreau sã ne dezbrãcãm
de minutele grele,
ce genele
de picior ni le leagã,
vreau sã mã respir pe tine,
ȋn timp ce tu
din mine te hrãnești,
vreau sã strig cu vocea ta
și ȋn urechea-ți calmã,
sã mã aud.
Vreau sã mor ȋn lume,
ȋn noi sã mã nasc
vreau
sã te privesc trãind
ȋn timp ce de scoarțã
te desprinzi.
Vreau.

Supererou

M-a ȋntrebat un copil
cu ce supererou aș vrea sã semãn.
Pânã sã rãspund,
valul de timp
fãcu din copil om matur.
Rãspunsul meu
rãsunã acum ȋn vocea lui
și mã gândesc 
cât de aproape am ajuns
sã fiu 
cum voiam.
Am ales atunci
sã pot fi invizibil,
iar azi, ochii lumii
prin mine, fãrã ecou, trec.
Mi-am dorit 
sã fiu puternic
și-mi dau seama cât de greu
a devenit
sã ai puterea de a fi tu.
Visam sã pot zbura,
iar azi, mintea-mi cãlãtorește
ȋn cele mai secrete locuri.
Și ȋmi doream 
sã am auzul fin.
Și de abia acum,
când din oglindã,
copilul ȋmi zâmbește regãsit,
ȋmi dau seama
cât de importantã era 
aceasta ultimã dorințã.

Povețe

Nu greșelile, ci ce regreți
te va trage ȋn pãmânt,
precum cerul trage fumul –
spunea bunica-mi croșetând.

Nu oamenii, ci faptele
te ajutã sã alegi calea,
cum nici lãmâița nu trãiește,
decât când coboarã noaptea.

Nu reușita, ci eșecul
te va face sã evoluezi,
cum pur nu ȋn oglindã,
ci-n caricaturi te vezi.

Nu cãuta șansa, norocul
și nici chiar iubirea –
toate vin de bunãvoie,
doar sã le iei, spunea ea.

Nu ȋnvãța ce alții știu,
alege-ți calea proprie,
cãci nici vântul nu cutreierã
drumul ce râul ȋl știe.

Nu te teme sã te dãruiești,
spunea, suflând ȋn lumânare,
sufletul nu are hotar,
cum nici orizontul n-are.

Noapte buna, ȋmi spunea ea,
fii tu și o sã fie bine,
noapte bunã și mulțumesc –
e tot ce pot și eu a-i spune.

Epilog

De atâtea ploi

a mucegãit sufletul ȋn mine,
și cu extinderea asta bolnavicioasã
rãmân fãrã spațiu
ȋn care sã mã ascund.
Frigul crește și el,
acoperind pereții,
gratiile crapã
sub sloiul amintirilor,
iar vocea ta ȋnmuguritoare cândva,
se scurge acum
prin mine,
ca fumul de toamnã
ce se târãște
spre cer.
Vãd cum stoluri pleacã
și fulgii resemnați,
ȋn gol pãșesc,
se scuturã și crengile uscate,
și mã cheamã
și eu sã fac la fel.
Privirea-mi devine apãsatã,
ca râurile șerpuite
ce sub gheațã,

cuminți, se opresc,
așa și eu mã-ntind
sub plapuma pleoapelor tale,
și las ultimii stropi din mine
sã inspire,
ultimul gând de primavarã
din noi.

Examinare

De m-aș fi oprit ȋn fața ta
ȋntr-o zi când timpul ți-ar fi permis,
și mi-aș fi dat jos pielea,
ca pe un sacou prãfuit,
și de aș fi deschis
barele osoase,
ca privirea ta ȋn mine sã vadã,
și de aș fi ȋnlemnit,
ca un copac fãrã scoarțã,
ca tu sã vezi seva
ce curge cu stropi mãrunți
ȋn mine, de tine ȋntrebând,
și de aș fi ȋntins
crengile spre umbra ta,
oare ai fi lãsat sã alunece
și tu spre ele,
o razã ȋnmuguritã
ca rãdãcinile obosite
ȋn odihnã sã se-nfigã?

Momente

M-a ȋntrebat,

ȋn timp ce Dorința

ȋi ȋnota ȋn vene:

  – Ce-ți place la mine?
Multitudinea de rãspunsuri

mã fãcea ȋnsã,

sã tac.
Apoi,

ȋnainte ca Dezamãgirea

sã-și creascã valul,

amintindu-mi gustul pașilor

buzelor ei,

i-am zis:

Toate-s ca toate,
            tu ești ca niciuna,
            toate-s secunde

                                    din tine, totdeauna.

Vise second hand

Cu coastele la vedere,
cu un tunel negru ȋn piept,
din care molii zboarã amețite,
prin mulțime mã pierd.
Lumea se uitã miratã
și se retrage, 
precum marea

ce ȋnainte sã ȋnghitã tot,
se retrage

pentru a rãsufla.

Pãșesc, aș zice,
dar piciorele de mult 
m-au abandonat,
cãtre piața de vechituri
ȋntr-o noapte
care cu foame 
m-a ȋmbrãcat.
Și o port cu frig,
și ea din mine mușcã,
mã ȋmpinge,
o strig,
ȋn a regãsirii luptã.

Nu mai am nimic
din ce oamenii au,
mã-ntreabã creaturi uitate,
dacã lângã ele 
aș vrea sã stau.
Dar nu mã opresc.

E ȋnchis totul,
geamurile cu urã 
lumina o ȋnghit,
dar drumul ȋmi amintește 
de ce nu m-am oprit.
Târgul de vechituri
se ridicã ȋn fața mea,
tarabele-s pustii,
dar resturile 
înfometat,
le voi avea.

Voi lua ce gãsesc,
golul din mine sã-l ȋnchid,
ca și norul ce oprește
creatorii de umbre,
ȋntr-un zid.

Nu voi fi ȋntreg, o știu,
dar nici nu mi-o mai doresc,
cu vise second hand
spre nicãieri,
peticit,

am sã pãșesc.

Momente

M-a ȋntrebat dacã eu cred ȋn vampiri.
I-am zis cã iubirea este un vampir.
Se trezește mai ales noaptea,

ȋn singurãtate,

poate fi rãpusã doar strãpungând-o ȋn inimã

și se hrãnește cu emoția ce ne curge ȋn vene.
Ea mi-a zâmbit,

și dinții ei albi

strãluceau ȋn clar de lunã.

Vorbește lumea

Vorbește lumea

despre cât ești de frumoasã,
despre zâmbetul tãu
ce noaptea lumineazã
și timpul ȋl ȋngheațã.
Vorbește lumea despre viațã
când vorbește 
despre tine.

Vorbește lumea
despre cât sunt de norocos,
cãci ȋn privirea ta mã iert,
vorbește lumea despre mine
ca vântul ce plânge
cu lacrimi seci ȋn deșert.

Vorbește lumea despre noi,
când lupii șoptesc la lunã,
când ecoul ȋncã aleargã
liniștea s-o supunã,
vorbește lumea
și secunde din ea cad
când zburãm ȋmpreunã.
Vorbește lumea
când pe buze-ți zac
și tu mã sãruți de

noapte bunã.

Transformare

Ne știm de atâta vreme
cã mâinile ce ne țineau ȋmpreunã,
au ancorat pãmântul
și de coaste ni s-au lipit.
Ne șoptim sãruturi de veacuri,
ȋncât plãmânii, ca douã insule,
ȋn uscat s-au unit.
Inimile timide odinioarã,
acum cu aceași pași
ȋn vene ni se contopesc.
Am evoluat fãrã sã știm,
și dacã privim ȋn urmã,
patru urme depãrtate,
ȋn douã acum s-au cuibãrit.
De-am arunca spre viitor,
ochiul tãu stâng,
cu ochiul meu drept,
gustul secundelor prin plisc
l-am simți.
Ne facem loc –
eu alunec ȋn tine,
tu te topești ȋn mine,
și ȋn rãsãrit ne oglindim –
eu mã vãd pe tine,
tu te vezi pe mine,
ȋn același schelet ne ȋmpletim.

Fluture

Suntem  un fluture iubito,
și de nu aș da din partea mea de aripã,
cu aceași dragoste,
cu care tu ȋnsuflețești
partea ta de aripã,
ne-am prãbuși din zbor,
precum iubirile ce cad,
când jumãtãțile se odihnesc
și din inimã nu mai bat.

Fereastrã spre nicãieri

Hai sã ieșim 
la un pahar de vise,
sã zburdãm pe iarbã 
cum norii zburdã pe lacuri,
sã ne-ntindem ȋn noi,
sã privim eternul,
ca pe un album cu amintiri.

Hai sã ne-ntindem crengile,
cuiburile spre adâncul cerului
sã le ducem,
sã le umplem cu stele,
din fântâna cu vise.

Hai sã bem, sa ne-mbãtãm,
sã trãim de parcã am fi murit ieri,
sã lãsãm pãmântul 
ȋn umbra roadelor,
sã fim scarã spre nicãieri,
spre am fost odatã,
și din sufletele noastre,
sã facem fereastrã.

Ora de visare

Sunã clopotul 
din turnul vechi al amintirii,
iar eu mã așez
sub plapuma caldã a ierbii.
Ȋncepe ora
ce o aștept de o sãptãmânã,
iubito când tu
cobori ȋn noi și mã iei de mânã.
Uit ce știu
și tot ce am știut vreodatã,
mã pierd,
dar buzele tale ma iartã,
și-mi șoptesc
gingaș, rãspunsul la nemurire,
când tremurã
crengile ȋn a asfințitului știre.
Ȋnchid ochii
și glasul tãu cu drag ȋl ascult,
iubesc efemerul,
iar pe tine, draga mea, și mai mult.
Adorm ȋn vise
și pleoapele tale mã ȋnvelesc,
rãdãcini albe
ȋn pãmântul cald mi se ȋncolãcesc,
și ȋn zgomotul
clopotului uitat ȋn departare,
deschid ochii
și te aștept ȋn ora viitoare.

Ce bine..

Ce bine-mi stã 

cu rujul tãu pe buze,
cu parfumul fericirii
pe gâtul meu topit,
ce bine e 
sub plapuma din tine,
ȋnvelit ȋn brațe-ti,
ȋn tine regãsit.
Ce bine e acum
ȋn vene sã-ți alerg,
sã mã ascund 
ȋn suava ta voce,
ce bine e 
la pieptul tãu tãcut
sã mã pierd iubito,
și noaptea ȋnfloritã
iarãși s-o ascult.
Ce bine e timpul
sã-l țin ȋn palmã,
când șoldurile tale
pe mine se cobor,
ce bine e 
sã știi tu de mine,
iar eu pe tine
iubito, 
sã te ador.