Creatura

Stãtea singur,

cãci cum ar putea altfel,

ȋn camera lui,

la lumina unei lumȃnãri,

cu inima bãtȃnd sec

cu un dor muribund,

sub umbre

ce pe perete petrec.

Nu-l mai știa nimeni,

numele și-l uitã,

cu povești ce-l

ascund,

departe de oameni,

cu ele

și azi

se ȋmbãtã.

Și ar fi plȃns

de lacrimi i-ar fi rãmas,

amintindu-și

de ce a fost,

cãci de oglinda-i

acoperitã,

de visele-s

de nevãzut,

trecutul din nou

se agațã.

Și ar fi vrut

sã uite,

dar mȃinile

și le privi,

și ele arse,

viața i-o arãtarã.

Și toate acele atingeri

ce ȋncã-l topesc,

cu acele promisiuni,

ce cicatrici sunt acum,

pe o piele trasã

din ce viața

s-a scurs..

Și acele șoapte

ce ȋn ureachea

tãiatã

rãsunã mereu..

Pentru eternitate..

-         Nu!

Strigã cu durere,

cu o vocea

de marmurã,

ȋnsã ȋn jur

totul era

neschimbat.

Se duse la geam

cu piciorele tȃrȃte

ce dupã atȃtea

au alergat,

și cu ochi goi

ca o peșterã

de luminã,

ȋn eternitate privi.

Nu mai avea

durere,

sau cu ea poate,

deja se obișnui,

ca un condamnat

ce de lanțuri

uitã,

ce devine

al neadevãrurilor

ecou.

Și el,

nu mai simțea nimic.

Știa cã murise,

de prea multe ori,

știa cã e putred,

pustiu,

ca un cavou,

știa cã nu va mai ieși

din ȋntuneric..

Știa cã ȋncercȃnd,

sufletul i-a

pierit.

Se ȋntoarse spre camerã

spre oglinda

acoperitã,

ce acasã

ȋl chema.

Se apropie

cu greu,

pe cãrarea din umbre

și ȋn fața ei

se opri.

Lumȃnarea se topea

ȋn noapte,

iar noaptea

se contopea cu el,

cȃnd unghii ȋnnegrite

oglinda

o eliberarã.

O grimasã apãru

sub buze crãpate,

și riduri brãzdante

se adȃncirã.

Vedea iarã

chipul neuman

ce-i zȃmbi,

lui,

ce devenise,

a iubirii

creaturã.