Povestea ei

Durerea se nãștea
cȃnd ieșeai zȃmbind pe ușã,
ca un prizonier
ce aerul ȋl simte din nou.
Eu te așteptam cu orele,
ȋntrebȃndu-mã de ești bine,
de am greșit,
de te am rãnit.
Și eram pregatitã 
sã ȋmi cer scuze,
pentru orice mintea ta

considera cã am uitat.
Și intrai ȋn casã,
și pȃnã sã ajung la tine,
tristețea te cuprindea din nou,
iar vorbele mele, 
tot discursul pregãtit,
se stingea ca un foc de tabãrã
ȋn mijlocul unei furtuni.
Treceai pe lȃngã mine,
ca un animal plictisit,
ce de prada lui, astãzi
nu are chef.
Mã așezam cuminte,
visȃnd la trecut,
rãsfoind albume, 
unde ȋncã zȃmbeai.
Dar oare zȃmbeai datoritã mie?
Oare știai cã sunt și eu?
Oare ai știut vreodatã?
Și lãsam tot și ȋnlãcrimatã,
cu dușul cald, curgeam și eu.
Te auzeam vorbind,
glumind cu prieteni,
rȃzȃnd de parcã nici nu eram,
și mã durea ignoranța,
mã durea nesimțirea,
dar le aș fi putut ierta.
Cãci pȃnã la urmã,
nu asta e iubirea?
Ȋn imaginația mea naivã,
eu asta credeam.
Și m-aș fi obișnuit, probabil,
sã iubesc cȃt pentru doi,
sã fiu singurã ȋn cuplu,
tu sã rãzi,
eu sa sufãr pentru noi,
sã fiu vinovatã,
pentru tot ce nu suntem,
și pentru tot ce puteam fi.
M-am simțit abandonatã,
lãsatã pe margine,
sã supravețuiesc,
din ce mintea mea bolnavã
ȋmi șoptea cã ȋn tine,
odatã,
o sã gãsesc.
Și treceai pe lȃngã mine,
și nici mãcar nu mã priveai,
eram doar un cerșetor
pe marginea strãzii,
ce dacã primea un bãnuț,
se simțea recunoscãtor.
Și mã hrãneam din amintiri,
dorințe și speranțe,
ȋn timp ce tu 
din orgoliu te ȋnfruptai.
Ȋmi vorbeai cu dispreț,
ne mai recunoscȃndu-mã,
și cum sã te condamn?
Nici eu nu mã mai cunoșteam..
Și mã adunam ca o farfurie,
ce ȋn bucãți s-a spart,
mã fãceam la loc,
aproape ca prima oarã,
aproape eu,
aproape ȋntreagã.
Și mã priveam ȋn oglindã,
cȃnd tu te ȋncãlțai iarã,
și chipul obosit 
al omului strãzii,

ȋmi zȃmbea prietenește.
Ȋmi fãcea semn sã mã așez,
sã ȋntind mȃna și sã aștept.
Abandonatã.
Și ușa se ȋnchidea

ȋn urma ta.
Iar eu mã mințeam,

nu mai știam adevãrul,
ce e real și ce nu e,
și obișnuința ta
o simțeam ca fiind
vina mea.
Și mi-am fãcut curaj
și ți-am zis tot ce aveam pe suflet,
tu te-ai prefãcut interesat,
plȃngeam de dor,
iar tu zȃmbeai caraghios.
Și mã ȋntrebam, cine suntem noi?
Amețitã, cu visele 
pe mine prãbușite,
spre ușa afurisitã m-am tȃrȃt,
ea s-a deschis,
eu am pãșit,
și de atunci alerg
și nu m-am oprit.
Și ȋncã sunt de vinã,
pentru tot ce ȋmi imaginam,
pentru tot ce gãseam ȋn tine
și ce de fapt, nu exista,
sunt de vinã
cã am iubit,
și nu cã te-am iubit pe tine,
ci cã ȋn iubire respiram.
Și e dureros fãrã vise,
dar era mai ucigãtor,
sã mã trezesc lȃngã tine
cȃnd doar durerea mea

era ȋntre noi.
Și abandonez iubirea,
o las sã cerșeascã,
așa cum și eu am cerșit,
iar banuți nu mai am,
sunt pustie, cu tine pe toți
i-am cheltuit.

O sticlã goalã

Te iubescul tãu
e o sticlã goalã,
ce cȃndva stãtea 
dreaptã,
mȃndrã și rȃvnitã.
Ȋnsã acum 
se ȋnvãrte amețitã,
pe o masã, 
printre pahare
umplute cu amintiri,
și indecisã, 
se ȋmpiedicã de ele,
le dãrȃmã,
le lovește,
și strigã supãratã
cu ecoul lor.
Apoi ȋn liniște
se rostogolește,
pȃnã la marginea mesei,
și acolo,
fãrã ezitare,
coboarã brusc
spre parchet.
Bucãți din ea
zboarã peste tot,
sub priviri curioase.
Apoi cȃnd glasul 
i se stinge,
și cioburile i se opresc,
din ele ȋntregul
la tine viseazã,
iar eu la primul
te iubesc.

Fulgi de nea

Suntem fulgi
de nea
ce curgem
ȋn ritm de iarnã,
unul cȃte unul
dansãm printre crengi,
coborȃm mereu,
ca o cortinã de uitare,
și ne contopim 
nevrȃnd,
ȋn povești nepãsãtoare,
alergãm ȋn șoapte,
pe noi ne mai pierdem,

strigãm uneori

fãrã sã fim auziți,

și ne amintim
apoi,
de tot, odatã,
cȃnd ne odihnim
tãcuti,

neputincioși
pe buzele fierbinți
ale Timpului.

Lasã viața

Lasã viața 
sã se trãiascã,
sã-i fim aripi,
eu din anemone,
tu de catifea,
și timpul vȃntul,
ce ne mȃngȃie
dragostea.
Zbori cu mine,
pe noi lasã-ne 
ȋn urmã,
uitã ce vrei
sau ce ți-ai promis,
lasã cerul 
ghid sã ne fie,
printre stele și lumi
doar tu și eu.

Douã lumi

Ne desparte
adevãrul,
ce timpul l-a scris
pentru noi,
cu durerea noastrã,
ce ne credeam
nemuritori.
Și ne desparte și 
trecutul,
iluzia a ce a fost,
și nu mai știm
ce am trãit,
cãci viața
s-a ȋmpãrțit 
la doi.
Și albumele tale
de riduri și bãtãturi,

nu se mai potrivesc
cu povestea,
ce cicatricile-mi
șoptesc.
Și ȋncercãm
sã ne refacem,
pe noi uitȃndu-ne
ȋn trecut,
atȃt de aproape
sã ne atingem,
ne privim
din douã lumi

de nepãtruns.

Nu mã ȋnchide

Nu mã ȋnchide,
te rog,
ȋn promisiunea 
zilei de mȃine,
ȋn eternul,
ce de mȃini 
nu te-a ținut,
ȋn speranța 
dulcei regãsiri,
ce ȋntre noi acum
pavaje de griji
ȋmprãștie.
Nu mã ține,
te rog,
ȋnchis ȋn dor,
ȋn certitudinea
ce pe buze-ți, 
ca un fluture, 
viseazã,
lasã-mã liber,
sã zburd,
sã ȋnot,
nu mã ȋnchide
ȋntr-un cuvȃnt
trecãtor.

Starea

Se fãcu tȃrziu,
noaptea 
rãmȃnea ȋn urmã,
gustul cinei
se topi 
ȋn gustul buzelor
uscate,
iar setea 
se stinse
ȋn șoapte
de dor.
Apoi 
apãru din nou
ca plãcerea,
sã o hrãneascã,
ȋn eternul,
ce banca lor

ȋnveli.

Trecuse o viațã,
parcã,
de cȃnd privirea ei
pe a lui o zãri,
tremurȃnd ca o razã
peste buchetul
de trandafiri.
Și era liniște
acum, și
ȋmbrãțișați
timpul ȋl ascultau
plȃngȃnd.
Iarba le dansa 
la picioare,
și ei ca un copac
visele
spre cer
și le ȋnãlțau.
El o sãrutã
și o strȃnse,
ca o obsesie,
ce sufletul 
cuprinde.
Timpul se trezi,
cãtușele
și le rupse,
și pe buzele lui
se lipi.
  – Aș vrea sã te ȋntreb..
Ȋnsã un deget,
cu gust de libertate,
curiozitatea
ȋn ȋntuneric
o trimise.
  ­­­­­­­– De mã ȋntrebi, 
mã pierd pe mine
și de ȋți rãspund,
spuse ea,
misterul dispare,
și cu el
și aceastã stare,
de beție,
de vis,
de etern.

Fugar

Te privesc cum dormi

în lumea-ţi fãrã de pãcate,
unde cândva,

sufletu-mi era prizioner,
cum visezi şi chipu-ţi tresaltã,
sub aripi,

ce adapostire îți cer.
Şi nu te trezi.

Dormi, viseazã,
iar eu te voi privi,
încã simţind

mângâierea ta,
o dulce povarã,
ce cu fricã şi azi
în suflet

o port.
Un fugar

ce nu e viu,
ce e pierdut,
poate de tot,
ca o amintire,
ce se stinge,
aş vrea sã te strig...
Dar nu pot..
De te-aş trezi acum,
când pentru mine
e târziu oricum,
de te-aş trezi..
Ce aş putea sã-ţi mai spun?
Am fugit de bine,
de teamã şi din regret,
cãci orice razã de luminã,
în umbra,

se pierde,

încet.
Am plecat,

crezând cã fiinţa ta,
nu va reuşi vreodatã,
a umple,
o atât de goalã soartã..
Dar m-am înşelat...
Iar tu tresari,

înger alb,
şi eu de departe voi privi,
cum trupu-ți

încet şi calm,
într-o încãpere
pustie
se va trezi.

Dansul

Hai sã dansãm,
cãci mȃine
muzica poate
se va odihni,
hai sã uitãm azi
cã toate,
ȋntr-o zi
vor pãli,
hai sã cȃntãm 
ȋmpreunã,
douã voci,
un singur ecou,
sã ne bucurãm
de ce e vechi,
sã ne prefacem
cã e nou.
Ia-mã ȋn brațe
de parcã viața-i
ȋmbrãțișa,
șoptește-mi trecutul,
de parcã mȃinele
l-ai cȃnta.
Zi-mi cã e perfect
dansul nostru 
stȃngaci,
ține-te de mine,
zi-mi cã

niciodatã
nu mã lași.
Minte-mã cu zȃmbet,
cȃnd inima-ți 
plȃnge
de dor,
bea cu mine,
crede cã totu-i
ȋntȃmplãtor,
sãruta-mã
ȋn refren,
ce alții-l cȃntã
pentru noi.
Crede cã e etern
dansul nostru
de muritori.
Uitã de tine,
capul pe mine
lasã,
ȋnchide ochii,
uitã de viațã,
ascultã doar 
muzica,
ce se repetã
ne-ncetat,
danseazã cu mine
de parcã

nimic
nu s-a terminat.
Și de vreodatã
liniște

ȋn tine

se va face,
cȃnd poate
vei ști
ca pașii-ți ȋn gol
calcã,
atunci cȃnd și ecoul
ȋn etern
va curge,
amintește-ți 
de noi,
cȃnd muzica 
se va frȃnge,
ține minte
pașii,
ce ȋn ȋntuneric
ne-au condus,
sã dansãm,
ca valuri
ce tremurã sub
apus.

Ușa

Douã bãtãi 
ușoare
ușa crãpatã
o mȃngȃiarã.
Ea le auzi
ȋnsã 
nu se ridicã.
Privirea-i curgea
pe cerul ȋnstelat,
iar ȋn paharul ei,
trecutul ȋncet
picura.
  – Deschide, e Poșta,
se auzi o voce 
cȃndva cunoscutã.
Dar ușa 
nu se clinti.
El se uitã ȋn jur,
cu pachetul

tremurȃnd.
Mai bãtu 
odatã,
ne-ncrezator,
la ușa 
ce numele-i purta.
Apoi se ȋntoarse,
cadoul pe preș
ȋl lãsã,
și scãrile șerpuite
le coborȋ.
I-ar fi plãcut..
M-ar fi crezut..
Și șoaptea lui
cu fiecare pas
se stingea.
A doua zi,
o mȃnã 
pachetul ȋl luã..
De ce oare
curãțenia sã o
strici,cȃnd 
Fericirea
nu mai locuiește
aici?

Sã fiu repetent

Am greșit 

de atȃtea ori

și mereu

cȃnd mi s-a dat

ocazia

sã mã corectez,

vechiul eu rȃdea

de mine.

Dar ȋnvãțam..

Ȋnsã cu tine

am avut doar o șansã

și viața,

sã greșesc

din nou

nu mã mai lasã.

Și dacã scopul e de

a ȋnvãța,

de a trãi fãrã

fericire,

sunt un elev rebel

și vreau

sã am posibilitatea

de a greși

din nou,

cu tine,

iubire.

Și prefer sã nu ajung

omul complet,

ȋnțelept,

prefer sã fiu

repetent,

dar sã te strȃng

searã de searã,

la piept.

Prefer sã rȃd

prostește,

ca un copil

limitat,

decȃt sã plȃng

cu vechiul eu,

filozofȃnd

singur

la un pahar.

Și ce rost are

sã aflu tot

ce un om

poate afla,

ȋn mii de vieți

dacã pe tine,

nu te mai pot

sãruta?

Și ce rost are

nemurirea

și conștința supremã,

cȃnd nu pãrul tãu

curge lin

pe a mea pernã?

Sã fiu repetent,

sã ȋnvãț

zilnic

mai mult sã

te iubesc,

noul eu,

apreciind,

ce norocosul eu

niciodatã

n-a vãzut..

E tot ce pot

vieții

sã ȋi cerșesc.