trãiește

sã le povestești de mine cu zâmbet

de parcã un vecin ți-aș fi fost,

sã mã-mbraci cu tine ȋn trãiri

ca pe o poezie – pe de rost,

sã pulsezi spre cer ȋn tãcere, a dor

ca fumul urcând din spatele codrilor,

sã guști din iertare,

sã-ți fie hrana nopților,

sã-ți deschizi brațele spre zbor

cãci timpul e nepãsãtor,

timpul e singurul ce nu te iartã..

pe mine tatueazã-mã 

sã fiu

sub aripa ta dreaptã. 

aproape

aici, cândva, era o alee

ce pașii-ți timizi ȋi astepta,

printre copaci ȋnalți,

pãrul drag ȋți flutura.

aici, odatã, era o bancã

și pe ea, brațu-mi drept te ȋnfãșura,

și ascultam timid

vocea-ți caldã, ce m-alinta.

stãteam lipiți, aici,

și orele treceau prin fața noastrã,

le bârfeam, ca doi pensionari,

și ne lipseam de lumea toatã.

aleea s-așterne-n continuare,

șerpuind de printre pomi,

tacutã ȋmbrãțișeazã

amintirea de altãdatã.

sunt și eu, 

am mâna ȋntinsã

spre vântul ce dinspre alee vine,

și aștept orele bârfitoare

ce prin mine se pierd, 

pãrul tãu sã mi-l regãseascã.

și parcã te vãd.

și parcã le cred.