banca duce lipsă de dragoste..
îmi doresc o aventură în trei..
aș vrea să fim încă o noapte
eu cu ea și alunița ei.

"e vreme de făcut dragoste în parc pe o băncuță. să te sărut pe buze și să ai gust de primăvară. să te beau și să devin mai însetat. să te strâng în brațe și într-o picătură de iubire să ne transformăm. să alunecăm în noi și să ne regăsim în armonia muzicii de pe asfalt. să deschidem ochii și să ne vedem compleți. e vreme de noi."

încredere

să mă-mbăt de fericire
din buzele tale mușcând,
cu poftă
ca dintr-un roșu, zemos măr,
apoi să am curajul
să te privesc din nou înflorind,
și în timp ce la picioare îți adorm,
tu în zâmbet să te deschizi.

leagăn

buzele tale îmi sunt hamac

și cerul înstelat albastru-mi pare,

dragostea-mi cântă neîncetat

și somnul de seară apare.

mă întind stângaci, 

gropițele îți răsar,

ca doi ochi ai fericirii,

eu m-agăț de brațe dragi,

ca de șuvițele lunii.

apoi îți șoptesc că te iubesc,

iar tu înflorești ȋn chip a foc,

mă săruți și mã ȋnvelești

ca un val ce mângâie malul,

și adorm și cred iar

că ȋn tine e tot raiul.

***

ai mai zâmbi, oare, de ai ști

cã sufletu-mi doarme pe buza ta,

și inima ȋmi stã ȋngropatã

sub obrajii tãi,

ascunsã ȋn gropițe?

***

cerul nopții din ochii tăi
e îmbrăcat mereu în albastru,
pe mijlocul lui
un lac adânc
crește când mă apropii
și toată liniștea
ce în jur îi dansează
sclipire devine
când pe buze îți răsar.

te vreau

vreau să rup linștea ce ne desparte,
vreau să te alint cu săruturi și șoapte,
vreau să-ți zic că te iubesc
și când sunt bun dar și când greșesc,
vreau să știi ca mi-e dor de tine
și la rău dar și la bine,
vreau să știi că mi-e dor de noi
îmbrățișați în timp, sinceri și goi,
te vreau, cum și buzele mi te doresc,
egoist, până ce îmbătrânesc,
să nu mă satur, să te beau..
mi-e dor de tine. și te vreau.

vreau

să te am pe buze
topindu-te de dor,
curgând prin mine
ca ploaia pe geam vara,
să te gust cu poftă
în dansul inimilor,
ce eliberate
în păr ni se-mpletesc,
să te strâng la piept însetat
și tu în privirea mea sa te întinzi,
ca viața,
după un simplu te iubesc,
pielea de fiori să mi-o aprinzi,
să ne răspandim în noi
sub patură de timp,
să ne respirăm
cum lemnu' a foc respiră,
și apoi
încet în tine să mă schimb
iar tu,
sub zâmbetul meu
ascunziș găsind,
să devii eu.

calea

sã iubești sincer,

cu inima ȋn palmă

bãtând

ȋn ritmul zâmbetelor ei,

e nebunie

sau e singurul adevãr?

sã fii gol de tine

și printre coaste

mâinile ei sã fluture,

e oare pustietate

sau doar ȋntregul?

sã iubești iubirea

mai presus de persoanã,

iar persoana

sã o trãiești.

e aceasta abandon

sau doar regãsire?

fericirea nu e o cantitate pe care trebuie să o atingi. ea e făcută din clipe pe care trebuie să le apreciezi.

inerție

am mâncat kilometri ȋmpreunã

prin timp zburând, la braț,

pânã când tu speriatã

ai frânat brusc, ca sã te aperi.

și noiul s-a oprit.

te privesc acum mergând singur

pe drumul ce ne aștepta,

și te vãd ȋndepãrtându-te,

chiar de tu nu te miști,

ci doar ȋmbrãțișezi centura, 

ce de mine te-a despãrțit.

de mi-aș alunga fiecare amintire

despre tine

ce ȋmi ȋnrãdãcineazã ȋn gând,

aș fi ca o pasãre ce ȋși rupe fiecare panã

ce ȋi amintește de pãmânt.

te-am pierdut în dorința de a mă găsi, așa cum tu m-ai găsit în dorința de a te pierde.

cu lacrimi în pahar și vise sfărmate,
beat de regrete și nopți neuitate,
departe de noi, te rog, uită tu tot,
eu am încercat, încerc.. nu pot.

voiam să-ți zic la telefon că mi-e dor de tine și bla-bla, non-sensurile mele siropoase, și mi-am dat seama că și dacă ți le zic, și dacă nu, tot aia e. sunt doar cuvinte. și cu și fără ele, tot nu pot să mă teleportez lângă tine și să te iau în brațe. să te sărut. să te mângâi. să te simt. și știu.. nu se poate.. și îmi reproșez eu mie că-s neînțelegător. și atunci se revoltă buzele, degetele, ochii și toată ființa mea care-ți duce dorul. și doar urechea, ce te aude ocazional, îmi șoptește: nu se poate.. înțelege..

Nu am puterea de a da timpul înapoi și să te fac fericită sau să șterg ce am greșit. Însă, cu foarte mare greutate, am puterea de a renunța la nevoia mea de a te iubi, și poate așa, într-o zi, măcar tu o să fii din nou fericită.

strãjerul

stau treaz și pãzesc noaptea

ce doarme ȋn ochii tãi,

ghemuitã, liniștitã,

de cerul pistruiat fugind,

și te privesc cum o ții,

ȋn vise lungi ȋnchisã,

ca un copil ce-și ține pãtura

ce-l apãrã de monștri.

ca o prințesã ȋn turn prinsã

de strãjerul umil al nopții.

Într-o zi

Într-o zi o să-ți lipsească
buzele-mi ce te-mbrăcau,
în nopți reci, aburinde,
când cu drag te îmbrățișau.
Într-o zi o să te-ntrebe
dorul tău de am existat -
te-am iubit nebunește,
să-i spui,
ca un rege exilat.
Ai fost totul pentru ele,
și dorință și război,
într-o zi o să te cheme
umbra lor înapoi.
Dar atunci
peste hotare
depărtate voi fi plecat
și că te-am iubit nebunește,
într-o zi,
va fi uitat.

Rolul

Mă uit în oglindă

și mă văd pe tine,

cu toate că tu

nu mai ești de mult noi,

din amintiri sfărmate

și zile de mâine,

mă lupt să accept

că nu mai vii înapoi.

Și o parte din mine moare,

luată de partea ce deja a murit,

și mă-ntreb de și tu vezi în oglindă

riduri și umbre

și un suflet golit.

Și m-aș da cu fard,

de fardul ar ține, 

în propria-mi viață

să-mi fiu din nou actor,

dar rolul ce-l știu cel mai bine

e să te iubesc,

e să te ador.

Și mai repet uneori ce ți-aș spune

de timpul ar fi îngăduitor,

de ar reveni zâmbetul pe buze-ți

ce și azi mă umple de dor.

Dar lumina se stinge,

scena se schimbă,

iar personajul meu a expirat,

în spatele cortinei,

în noaptea deasă,

mă pierd printre măști,

te pierd ne-ncetat.

***

Lasã-mã sã mã ascund ȋn ochii tãi negri 

și pleopele-ți peste mine sã le trag,

de lumina zile fugind, ȋn sclipire sã mã prefac.

ce bine!

ce bine e sã fii ȋndrãgostit

de fata pe care mereu o visai,

și de zâmbetul ei topit,

uneori te ȋntrebai

de existã vreo șansã

de mai existã zei,

sã o iei de mânã,

sã rãsari pe buza ei,

și-n plimbãri lungi,

când timpul departe dormea,

emoțiile sã le alungi,

și sã-i șoptești așa:

ești vocea ce iubirea o are,

ești trãire, ești și stare,

emoția ce ȋn vene-mi curge,

promisiunea de pe buze,

ești fata ce cândva o plãceam,

domnișoara ce o curtam,

femeia ce mã face bãrbat,

ești tot ce vreodatã am visat.

ce bine e ca ea sã-ți zâmbeascã,

sã aluneci ȋncet spre casã,

sã-ți amintești cã timpul s-a trezit,

dar ești acolo, nu te-a-nlocuit,

pe brațul tãu, brațul ei se așeazã,

ȋn ochii ei, copilul din tine viseazã,

și timid, ȋncã se-ntreabã

de ea ar mai vrea o ȋntâlnire,

când deja au trecut o mie.

ce bine e s-adormi cu ea,

sã te trezești, doar s-o poți visa,

s-o strângi la piept,

când ea doarme ghemuitã,

și cu emoții

și o voce șoptitã,

sã asculți ȋn tine un ecou,

și sã-i zici apoi din nou:

ești vocea ce iubirea o are,

ești trãire, ești și stare,

emoția ce ȋn vene-mi curge,

promisiunea de pe buze,

ești fata ce cândva o plãceam,

domnișoara ce o curtam,

femeia ce mã face bãrbat,

ești tot ce vreodatã am visat.

ce bine e cã ești tu vocea,

trãirea mea și starea,

emoția ce ȋn vene-mi curge,

promisiunea de pe buze,

ce bine cã ești tu fata

ce eu mereu o doream,

domnișoara ce o curtam,

femeia ce o visez și mâine..

și cã mã iubești.. e atât de bine!

separare

de eul meu la ușa ta s-ar duce
într-un buchet de amintiri îmbrăcat,
oare eul tău de tine s-ar dezice,
de dorință goală îmbătat?
și de ar evada din noi,
ca doi copii neastâmpărați,
oare, văduviți am sta apoi
în uitare de ei lăsați?
și ai atinge tu atuncea
o mână ce de trăiri e moartă,
doar pentru că ea
ți-e rudă prin alianță?

eu

sã devenenim unul, oh, ne e atât de ușor!

când tu dai din aripi, eu deja zbor,

când mã-nalț spre ceruri, de pe ȋntortocheatele-mi alei,

privesc miile de stele ce-ți rãsar ȋn ochii mei.

lãsãm oceanele din aripã-ți sã dea

și peștii sã ne cheme acasã,

de când vocea ta ȋn mine alerga, 

norii pufoși la picioare ni se lasã.

alunecãm așa spre infinit,

spre lumi, ce cândva ne erau strãine,

nu mai știm când ne-am contopit,

pierdându-te ȋn ieri, eu mã pierd ȋn mâine.

suntem unul, cum e pomul cu ale sale ramuri,

și florile cum de petale sunt pline,

când tu ȋn glas iubito ȋmi tremuri,

eu sunt ȋmbrãcat deja ȋn tine.

iar lumea de oriunde ne-ar privi

voiul ȋn uitare o sã ȋl scape,

de acum eu ne vom numi,

cãci noiul nu ne mai ȋncape.

membrul fantomă

atât de tare timpul
te-a înrădăcinat în mine,
ȋncât atunci când a decis
în alte locuri să te ducă,
n-a putut doar să te desprindă,
cum ai desprinde o floare gingașă,
ci cu hotărâre, te-a smuls cu totul,
ca pe o creangă ce vântul o poartă
ofrandă râului, de mult nevăzut.
uimiriea mea
abia începe să dispară,
când deja, parfumul tău în ape stă stins,
iar tu mă dori, cum de obicei doare
membrul fantomă, de trunchi desprins.

Negrul

Se zice cã negrul nu-i o culoare,

cã adevãrata dragoste nu doare

și cã ea nici nu moare.

Dar mã-ntreb adesea, oare,

de vrea ea sã zboare,

pe dorințe cãlãtoare,

mai iubește? Sau ca o floare,

ȋși scuturã spinii cu ardoare,

și-nflorește ȋn dormitoare,

de când luna pe cer apare,

pânã ce din nou e soare,

ș-apoi, cu zâmbete promițãtoare,

te cheamã iar, nepãsãtoare,

ȋn vise scurte, cãzãtoare.

Da. Ce n-a fost, nici nu moare,

de nu ești viu, nimic nu doare,

iar negrul nu-i o culoare.

E o stare.

Momente

Hai sã vorbim despre Moarte,

i-am spus Vieții,

când ea ȋncã ȋn vene-mi alerga.

Nu-ți sunt suficientã?

mã ȋntrebã cu ochi geloși.

Ce poate sã-ți dea ea și eu nu pot?

Am privit ȋn urmã,

ȋn timp ce pașii noștri

ȋn brațele Timpului alergau,

apoi i-am spus.

Ȋți poate da ție sens.

Aleile serii

Tristețea serii o vãd trecând

la orele târzii, pe aleile pustii,

ce drumul mi-l șerpuiesc acasã.

Acolo, pe bãnci oftând,

chipuri triste, cenușii,

ȋngândurat mereu mã lasã.

Drumul neștiut, curgând

ȋn ochii lor ȋl pot privi.

Cu bune. Cu rele. O viațã.

I-aș ȋntreba ȋn glas tremurând,

de lângã ei mã pot odihni,

sã știe, cã mie ȋmi pasã.

Apoi mã privesc și alunecând,

simt regrete, ce nu pot primi

și mã-ndepãrtez fãrã speranțã.

Uit de ei, mințind, crezând

cã bãncile lor, pe mine mã vor ocoli.

Dar adevãrul aleilor mã apasã.

Dacã

Dacã mâna mea se odihnește ȋn alte mâini,

Dacã tu te rãtãcești ȋn ochi strãini,

Dacã lumea ne rupe ȋn doi neȋncetat,

Inima mea sã știi cã nu te-a uitat.

Dacã vocea ta iubește alte urechi, 

Dacã noi se pierde ȋntr-un gând strãvechi,

Dacã adormi râzând și dorul moare-n tine,

Eu te iubesc azi, cum te voi iubi și mâine.

Și orice buze povestea mi-o vor scrie,

Și orice promisiuni ȋn mine o sã-nvie,

Ce am trãit cu tine a fost ȋnsâși viațã..

Restul este dor. Moarte și speranțã.

Ascunzãtoare

Lasã-mã sub pleoapele tale

rãtãcind, sã mã ascund,

cãci am fugit de mine clipe,

și-n tine 

eternul ȋl ascult.

Lasã-ți scoarța sã mã-nveleascã,

și ȋnmuguri-va visul din mine,

cum cerul coroana-ți ȋmbracã,

tu ȋmbraci rãul meu ȋn bine.

Sunt doar prin tine,

altfel, un eu de noi vitreg,

virgula ce nu definește,

ci completeazã

ce mereu a fost ȋntreg.

Doar un gând

ascuns pe buze-ți,

ce ȋn zâmbet se deschid din nou,

te-mbrãțișez ascuns din tine,

din cântecul tãu

un simplu ecou.

trãiește

sã le povestești de mine cu zâmbet

de parcã un vecin ți-aș fi fost,

sã mã-mbraci cu tine ȋn trãiri

ca pe o poezie – pe de rost,

sã pulsezi spre cer ȋn tãcere, a dor

ca fumul urcând din spatele codrilor,

sã guști din iertare,

sã-ți fie hrana nopților,

sã-ți deschizi brațele spre zbor

cãci timpul e nepãsãtor,

timpul e singurul ce nu te iartã..

pe mine tatueazã-mã 

sã fiu

sub aripa ta dreaptã. 

aproape

aici, cândva, era o alee

ce pașii-ți timizi ȋi astepta,

printre copaci ȋnalți,

pãrul drag ȋți flutura.

aici, odatã, era o bancã

și pe ea, brațu-mi drept te ȋnfãșura,

și ascultam timid

vocea-ți caldã, ce m-alinta.

stãteam lipiți, aici,

și orele treceau prin fața noastrã,

le bârfeam, ca doi pensionari,

și ne lipseam de lumea toatã.

aleea s-așterne-n continuare,

șerpuind de printre pomi,

tacutã ȋmbrãțișeazã

amintirea de altãdatã.

sunt și eu, 

am mâna ȋntinsã

spre vântul ce dinspre alee vine,

și aștept orele bârfitoare

ce prin mine se pierd, 

pãrul tãu sã mi-l regãseascã.

și parcã te vãd.

și parcã le cred.

crud

cât de crud fu timpul

când din brațe 

mi te culese,

ca pe un fruct copt

de atâtea speranțe,

de atâtea sâmburi

ȋn vise-mprãștiate,

și te rostogoli

la piciorele hazardului,

pe iarba ce supusã pașilor,

frântã, se ȋnclinã.

ce crud fu strigãtul

ce ȋn mine ȋnlemni,

când acele degete, 

ȋn care noi nu mai credeam,

de sub privire mi te ascunseserã.

pentru totdeauna.

ce crud e acest cuvânt 

ce ȋn mine 

amintirea ta 

o putrezește.