Reportaj

   

      Numãrul literelor trimise ȋn somaj crește drastic, declara ieri o sursã anonimã. Acest lucru se ȋntȃmplã de  mult, a mãrturisit și liderul sindical ABC, ȋnsã nimenui nu-i pasã. Și nici statistica pensionarilor nu este mai plãcutã. Din ce ȋn ce mai multe cuvinte se retrag din activitate pe caz de boalã. Cea mai frecventã afecțiune fiind insuficiența comunicãrii cronice, ce duce frecvent la rupturi de fraze și implicit, la rupturi de ȋnțelegere.

      Anul trecut, ȋn aceași perioadã, dicționarele au organizat un protest, pașnic, pentru a atrage atenția asupra acestor fapte, ȋnsã anul acesta nu au mai primit aprobarea necesarã organizãrii lui. Mai multe surse din cadrul acestora au afirmat ȋnsã, cã ele pregãtesc o carte, care sã le reprezinte interesele. Cum numãrul dicționarelor scade drastic, ne așteptãm ca ȋn cȃteva sãptãmȃni aceastã scriere sã aparã. Prea multe informații nu avem, dar titlul se pare cã va fi Adevãrul Bidimensional ȋn Comunicare. Foarte mult succes nu ne așteptãm sã ȋnregistreze nici aceastã ȋncercare, așa cum nici greva verbelor de acum cȃteva luni nu a ȋnregistrat.

       Interjecțiile sunt singurele ale cãror popularitate crește lunar, analiștii așteaptȃndu-se ca la urmatoarele alegeri, acestea sã cȃștige detașat. Și cum nu mai e mult pȃnã ȋn scrutin, toți mai mulți se ȋntreabã, ce rost are atȃtea zbatere pentru o cauzã pierdutã? Sã merite niște litere atȃtea susținere? 
      Ne abținem sã rãspundem, ȋnsã orice luptã strȃnsã nu poate fi decȃt pe placul cititorilor noștri.
      Sã sperãm cã vom avea una.

Ne semesuim

Ne semesuim ȋn noapte
suspinele ne sunt litere,

privirile-s cuvinte,

iar iubirea – 

singura frazã ce o știm.

Ne vorbim așa

pe limbile ceasului,

ce tace strivit

ca soarele ȋn mare,

cȃnd adȃncul din oglindã

ȋl cheamã la culcare.

Și vorbim timp,

ȋntinși ȋn spațiu,

eu la un capãt al universului,

tu la altu'.

Sub noi se nasc rȃuri,

ȋn tine crește iarba,

iar stolul de comete pe tine te place,

cȃnd luna albã ȋn mine 

cuibul de vise ȋși face.

Plutim dragoste 

pe valuri dintre azi și ieri,

cu mȃna destinului ne scriem,

peste crengi mã acoperi,

și ȋți trimit din peșteri

ecoul dorințelor mele,

cȃnd iubito tu 

prin munți cauți sãrutãri 

ce le sãdim,

cutreierȃndu-ne lumile

cȃnd ne semesuim.

Mai știi?

Noi doi,  mai știi,
cum noaptea o ȋmbãtam
cu aburi dintr-un trup
ce spre stele ȋnãlțam?
Dansau toate amețite
și iarba vibra ȋn doi,
sub crengi ȋnflorite
ȋnflorea iubirea ȋn noi.
Și mã atingeai cu șoapte,
și de pe stȃnci ȋți rãspundeam,
erai vȃntul dinspre mare,
nisipul alb eu eram.
Dansam ȋn fericire,
și fericirea dansa ȋn noi,
ne contopeam ȋn iubire
dezbrãcați de vreme
de lume 
de nevoi.
Eram un fluture iubito,
tu aripile ne erai,
ȋntre ieri și azi ne era o zi,
pe buze-mi uitatã cȃnd stãteai.
Mai știi?

Liniștea

Spune-mi liniște,
de ce ȋn mine urli,
de ce umbrele tale 
coboarã ca niște ulii
și de ce ghearele 
de regrete
de dor
de amintire,
ȋn coaste mi le ȋnfigi,
ca un vȃnãtor ȋnfometat
coborȃt fãrã știre?

Ți-am dat tot,
de ce din mine mai ciugulești
fire albe de dorințã?

Și de ce mã acoperi
cu aripi ce timpul cuprind,
cu gȃnduri ce nu se sting,
și de ce mereu mã prind
ȋn ochii tãi,
iubirea mea,
cȃnd lași ȋncet peste noi
sã alunece
tãcerea?

A fost odatã

Noaptea nu mã lasã sã dorm
pȃnã ce o poveste 
nu-i zic.
Stelele și ele
ȋn suflet ȋmi bat
sã le vorbesc.
Sã le spun
cã a fost odatã
ceva frumos,
cã a existat speranțã
ȋnainte de fãrã rost,
cã fluturi ȋn mine
aveau sã batã,
ȋn a fost odatã,
cã picioarele-mi au fost și line,
cã mȃinile ȋmi erau prinse
pe talii de povești,
și buzele-mi ruginite
ȋntȃmplãri de basme 
adãpostesc.
Cã a fost odata.
Cȃnd și timpul 
primãverile și le numãra,
cȃnd stelele ca niște copii
lȃngã noi,
ȋn lac se scãldau,
pȃnã ce luna la culcare le gonea,
și rãmȃneam doar eu
și a fost odatã,
cȃnd noaptea n-o lãsam sã doarmã,
scriam viața cu fire de iarbã,
un bãiat uitat ȋn dor
și dorul dintr-o fatã,
cȃndva ȋn amintirea vremii
parcã am fost odatã.
Dar totul pare acum
un ecou 
o șoaptã, 
o pozã a iubirii
pierdutã pe un album
ca niciodatã.

Dragostea

De-busola-t-a-plec
timpul
cere timp din
amintire,
iubito,
sã
de-gust și eu
cu el -
vreau.
Dar ȋn
cine-dulci 
povești 
afla-t-e?
Cãci ȋn umbre
albe
un vis stã și
copi-a-ta
viseazã
la noi-amintiri -
cȃnd pleci.
Dar poate
vremea
ȋn drum mi te va
scoate
și pe o bancã
goalã

de tot
castel din frunze 
rug-in-ite
vom ridica.
Tu și eu,
cȃnd ne va zȃmbi
ceasul
din cerul luminat

și mã va gãsi
cu 
drag-o-stea.

Turistul

Sub el stãtea o bancã
ruginitã de obosealã,
cu scrumierele goale
iar parcul 

iar chiria
și-o cerea.
Dar lui nu-i pãsea.
Era turist.
Lumea trecea grãbitã,
spre ieșire ȋmpiedicȃndu-se.
   – De ce nu fugi?? Fugi!
Spuse o doamnã
fãrã ca mãcar privirea 
sã i-o arunce.
Nimic gratis nu mai cãdea.
  – De ce sã fug?

Eu am deja rezervare,

un copac de o persoanã.
Dar fugiți, fugiți voi
cãci locuri bune 
vã mai așteaptã.

N

N-am cuvinte suficente,

și ce am a expirat.

Aș lua un creion

sã te desenez,

cu linii lȃngã linii

dar știu cã nu aș reuși.

Tot ce pot 

e sã pozez umil,

un vultur zburȃnd

deasupra noastrã,

ca un zmeu ridicat

pe sforile

soarelui.

A iubi

Ȋn-v(i)ațã
sã iubești –
e o artã.
Unii pion-ieri,
tu reginã
mereu.
Și ȋntre voi
doar-e un pas
și 
ceasul –
calãu-zarea
te va chema.

Ȋn-v(i)ațã
sã o accepți,
cãci 
nu vã va scãpa
teFeri ci rea-lizați.
Ȋmbrãțișeaz-o.

Arta 
de-cedare
a unui pãrți din tine
pentru ȋntreg –
binevoi(fi)ți.

Și cȃnd 
ea ȋn ea
vã va afla,
restul de ȋmpãrțit
se va evapora,
pe focul ce 
trãirea voastrã 
va ȋnsemna.

Și-ți vei reaminti..

Cã-tu-șa-lupã 
a amintirilor 
ape-late,
uitarea ȋn tine
te va da 
ȋnainte 
de
vei știi.

Și dupã vei 
iubi.

Piața

M-am plimbat pe la
piațã,
legumele sã le gust,
ȋntr-o zi calduroasã,
ȋn care nimic nu era 
de fãcut.
Și cum indecis 
eram,
pe rȃnd le-am luat..
Dar ce ciudat..
Roșiile aveau un gust 
nepotrivit..
Apoi castraveți
verzi, impunãtori
m-au ademenit.
Ȋnsã și ei 
gustul
roșiilor nepotrivite
ȋl aveau.
Ce coincidențã,
ȋmi ziceam.
Au urmat ardeii,
verzi,
galbeni..
Și chiar și roșii..
Toate mȃngȃiate
de același soare,
ciudat,
la fel se prezentau.
Am fugit speriat
la o tarabã 
ȋndepãrtatã,
și niște resturi de 
varzã,
fãrã explicații
am ȋnfulecat..
Vȃnzãtorul uimit
și confuz de grimasa mea,
mi-a zis amabil:
  – Poate ceapa verde vã place
mai mult.. 
Sau cea albã, poate?
Dar nimic diferit
ȋntre ele
nu era.
Papilele-mi strigau 
ȋndurare,
dar ȋndatã ce cu apã
le-am liniștit,
am cãutat usturoiul,
cu gustul lui 
viril.
Dupã ce l-am gãsit,
cu poftã

am plãtit, ȋn liniște 
sã-l ȋnfulec.
Degetele-mi alunecau,
nerãbdarea-mi creștea,
ȋnsã știam 
cã ceva uitat
din nou ȋn mine 
se va trezi.
Am mușcat cu dor,
și am mestecat 
revoltat,
cãci nimic din ce știam
pe limbã nu-mi
dansa.
Am aruncat ce mai rãmase,
dintr-un soldat veștejit,
și cu picioarele
ȋnlemnite,
spre casã am plecat.
Vȃntul sufla ușor,
cȃnd prin mulțime
aluncam,
ȋngȃndurat.
Simțeam cã eu sunt
defect.
 – Roșii proaspete și gustoase,
striga o doamnã
de la o tarabã,
dar eu deja 
nu mai credeam.
Apoi cȃnd din piațã 
afarã sã cotesc
urma,
o cutie drumu-mi tãia,
și picioarele-mi ȋncurcate,
se oprirã.
 – Ma scuzați, e gunoiu', 
da-ți-l mai ȋncolo, sã nu-ncurce.
Mecanic m-am aplecat,
sã mã conformez,
ca un robot,
cȃnd un parfum de pãtrunjel,
nãrile-mi trezi.
Fãrã sã mã mai uit ȋn jur,
am mușcat cu poftã,
și dezamãgirea veche,
dezamãgitã,
gustul de altadat'
ȋl descoperi.
Am luat gunoiul
și am fugit,
lãsȃnd vorbele vȃnzãtorului
sã fugã și ele,
disperate,
dupã mine..
 – Am legume proaspete!
Cu gust adevãrat! 
Veniți și ȋncercați!

Evadãri

Ce de-vreme este
Ȋntre noi
iubito
ca o apã veche,
uitatã,
netrezitã:
un ocean.
Pe tine Hera 
te cheamã,
mie Pluto
cu ochiu'-mi face.

Te uiți gingaș la mine,
gȃndu-ți departe,
vorbele-mi șoptite
iarași te-au
capturat.
Dar nu ești tristã..
Copila ȋnsemnatã,
ce de viitor 
ȋn mine,
te-ascunzi..

Te-mbraci ȋncet,
timpul te așteaptã 
rãbdãtor,
iar eu,
pauza ta,
te privesc,
cu gustul unor
Cine,
și gȃnditor,
visez.

Știu cã ne-mparte
viața,
și mie-mi rãmȃne
restul
Din nimic-
totuși noi amintiri
ne-am fãcut.

Și cuvintele ȋmi
stau pe buze..
Frumoasã 
ești
A mea 
niciodatã
vei fi
Liberã..
Dar pleci iar și 
umbra, 
sãrutul meu
se șterge
de lumina unei alte
Luni.

Dar v-or mai fi..
Noi,
zile,
pauze și vise.
Din lume
ieșiri.

Lupul

– Iar sã merg la vânãtoare,
    iar sã caut, iar sã alerg,
   sã fug în noapte, departe de Soare..
   Aş vrea soarta sã mi-o aleg.
   Sã fiu eu mielul, pe pajiştea verde,
   sã privesc cerul, la Luna sã nu strig,
   sã mã caute fraţii, de umbra mã pierde,
   sã stau la cald în nopţi de frig.
   Sã am mâncarea la picioare,
   sã nu trãiesc prins în timp,
   e posibil, oricum, oare,
   pentru un ceas blana sã-mi-o schimb?
  Cãci am obosit.. Oasele mã dor,
  şi nu mai vreau atât sã fug,
  doar pe câmpii verzi aş vrea sã zbor..
  Vreau un miel sã ajung!

Şi un strigãt profund se auzi în noapte,
iar codrul crengile şi le lãsã scuturate,
un ţipãt parcã, un urlet stins,
şi în apãsarea nopţii, lupul se lãsã prins.
Visul cobori peste un bot ascuţit,
şi pânã în zori, lupul rãmãse neclintit.

– Ce noapte ciudatã, parcã am şi visat,
    şi nu ştiu cum se fãcea,
    dar parcã eram schimbat..

  Se ridica lupul, se duse sã bea,
  paşii îi erau ciudaţi, de mers nu prea putea,
  amorţeala vârstei, se gândi sãracul,
  şi ajunse la râu şi acolo, vãzu pe altul..

      – Sã beau ca sã-mi revin...
     Apã rece ca de la izvor..
     Şi sã mãnânc, sã fiu iar plin..
     Prin pajişti verzi o sã cobor..

Se aplecã şi apa începu a o sorbi,
Dar cȃnd în oglinzirea ei se vãzu, se opri.

     – Ce ciudãţenie e asta?! Ce coşmar!
   Unde mi-e blana asprã, cenuşie,
   fãrã urechi lungi, cum de apar?
   Ce s-a întâmplat? Ce e cu mine?!

Într-adevar, dupã o noapte lungã,
lupul primi şansa sã ajungã,

aşa cum şi-a dorit.

Şi începu deodatã, a fi fericit.

– Sau poate e un vis, nu un coşmar,
    doar sunt aşa cum am vrut,
    am primit o schimbare în dar,

şi pot sã fac tot ce n-am putut.

Sã zburd fãrã griji, sã alerg,
   şi timpul sã nu mai conteze,
   toate de acum eu le aleg,
   iar noaptea trupu-mi o sã viseze.

Şi începu lupul sã sarã pe câmpii,
era ciudat, cãci nu vezi în orice zi

aşa ceva de aproape.

Începu sã zburde şi din iarbã sã se îndoape.
Începu câmpiile sã le urce,

apa parcã îi era mai dulce,

Dar când se simţi însfârşit sãtul,

În interior, parcã era altul.

– E aşa bine.. Dar în afarã de pãscut,
   sã mai fac şi altceva aş mai vrea..
    Aproape o ora deja a trecut,

din viaţa în care noaptea nu mã vrea.
   Dar e bine şi aşa.. O sã pot sã mã odihnesc..
   Sã îmi mai revin din ostenealã..
   Totul uşor acum am sã primesc,
   iar burta, nu o sã îmi mai fie goalã.

Şi cum stãtea el întins pe iarbã,
vântul urechilor, un zgomot îi poartã,
cãci parcã se apropia ceva din spate,
Iar speriat, lupul-miel, se întoarce.

– Cine e acolo?... E miros de lup...
    Frate, ştiu cã vii.. Dã-mi ascultare!
    Lasã-mi locul pe iarba sã-l ocup,
    şi lasã-mã sã-ţi dau o explicare.


 Din tufiş un lup tânãr apãru,
 colţii îşi arãtã, înfometat pãru,
 paşii înceți, dar siguri, îi erau spre mâncare,
 dar mielul din faţã, îi ceru îndurare.

– Sunt şi eu lup, doar m-am schimbat,
  nu ştiu ce am fãcut, ce am greşit,
  dar sunt fratele tãu! E adevãrat!
  A fost prima oarã când aşa m-am trezit!

Lupul se opri pentru o secundã,

 dar neconvins, doar ca sã spunã:

– Poate eşti frate, dar blana-ţi e spre trãdare,
  Iar foamea mea, nu mai are amânare..

Foaie verde

Foaie verde de hȃrtie,
creion alb de lemn,
poza ta 
și o amintire
ce ȋn mȃnã o chem..
Ȋți scriu ție
gȃndidu-mã la o bancã,
la un copac 
cu umbre goale,
cu povești și promisiuni,
ȋntr-o searã fãrã stele,
fãrã lunã
și fãrã timp.
Eram ȋnchiși ȋn noi
și ne respiram,
suficenți pentru eternitate.
Nu era nimeni ȋn jur,
casele dormeau ȋn spate,
și printre codrii,
ȋn departare,
rãsunau fierbinți
visele noastre.
Nu ne știam de mult,
dar eu te visasem,
și poate și tu
mã cunoșteai,
cãci chiar de nu-ți place,
de rãcești,
guști și din ceai.
Ai fost un vis,
și m-am trezit 
fãrã voie,
tu ȋntoarsã ȋn
lumea-ți de poveste

ești,

iar eu ȋnchis ȋntr-un basm
ce se așterne
lȃngã poza ta,
sub un creion alb,
pe o foaie verde.

Ȋntȃlnirea

Mergea mecanic,

pe strada de dupã casã,
se gȃndea la niște planuri,
ȋnota prin mulțime,
cȃnd pe lȃngã el,
o fațã cunoscutã trecu.
Se ȋntoarse brusc,
trezit la realitate,
și mȃneca i-o atinse..
   – Nu ne-am mai vãzut de mult!
  Cȃt sã fie?
Viitorul se ȋntoarse, 
ȋn trecut ȋl privi..
   – Ne-am vãzut peste douã zile,
cȃnd prietenia noastrã
s-a sfȃrșit.

Abisul de dupã munte

Stau ȋn vȃrful 
muntelui,
vȃntul mã-ntreabã 
ce vreau,
ce caut,
dar eu
nu știu.
Privesc ȋn jur,
pãsãri ce nu le cunosc,
ignorȃndu-mã
mã ciugulesc.

Deasupra mea,
printre cȃțiva nori,
apã caldã
picurã ne-ncetat.
Simt gust de libertate
pe piela-mi arsã
de trecut,
și ȋn depãrtãri
Timpul ȋl vãd
dansȃnd.
Sub picioare 
printre pietre și iarbã,
o cãrare de praf
se așterne, 
chemãtoare,
iar eu,
un val fãrã de putere,
pãșesc pe ea,
ȋn jos.
O brizã caldã se ridicã
și mã cheamã
cu șoapte, 
spre drumul ce se 
terminã,
și unde un altul

ȋncepe.
Nu mai e nimic acolo,
doar un gol spre etern,
o cãdere spre 
necunoscut,
spre abisul de dupã munte,
cu stȃnci abrupte,
ce lumina o ȋnghit,
ȋntr-un sunet
pașnic.
Iar  jos de tot,
dupã gropi și caverne,
pe fundul prãpastiei,
ca un lac neclintit
se odihnește,
o oglindã.

Trunchi rãsucit

Are picioarele invers
și cȃnd merge ȋnainte
de fapt,
cu spatele merge,
cȃnd privește spre viitor
vede nesfȃrșite
clipe
ce prezentul au fost,
și ca niște poze,
pavaje sunt
acum
ȋn urma lui. 
Le urmãrește trist,
cãci nici una 
cu adevãrat n-a trãit,
iar ele ȋn orizontul lui
par visele
ȋndepãrtate 
pe care nu le-a avut,
care prin el se scurg,
cãci pașii lui,
ȋl duc 
mereu departe
de ele.
Și s-ar ȋntoarce brusc
viitorul
sã-l vadã,
mãcar odatã sã știe
ce va urma, 
dar și de l-ar vedea,
cȃnd ar ajunge,
tot ȋn spatele lui
l-ar regãsi.
Și oprit 
de o eternitate,
se gȃndește la tot,
ȋn ȋntȃlnirea 
pașilor de sticlã
cu privirea-i curioasã.
Și atunci,
ȋn singur prezent 
pe care-l va avea,
cu lacrimi reci
se hotãrește:

va pași ȋnapoi
de acum,
va merge cu spatele
ca sã traiascã
pentru prima oarã,
ce deja a trãit.

Verbul tãu

Caut un cuvȃnt,
ce se pare 
nu existã,
ce sã arate tot ce ȋți simt,
sã fie din iubire,
ȋngredinetul esențial,
dar sã aibã o
rezonanțã ȋnocentã,
sincerã,
copilaroasã.
Sã-l folosesc doar
pentru tine,
cu poftã,
sã simt plãcerea unui hobby
cand ți-l trimit seara
ȋnaintea viselor.
Sã te facã sã zȃmbești,
și ca o ferastrã
sã te umple,
fãrã sã stii,
de dorul meu.
Și sã-mi rãspunzi
adormindã,
Și eu..
Acesta va fi verbul tãu.
Și poate și al meu.
Ubiscuiesc.