Dã-mi timp

Dã-mi timp 

sã te pot iubi fãrã teama 

de a fi om,

sã am libertatea de a uita

doar pentru a-mi reaminti

cã fãrã tine ȋn mine,

sunt doar o carcasã, ce ȋn vânt ruginește.

Dã-mi timp

sã pot savura clipa,

ca zâmbetul tãu sã nu-l ucid

sub lașitatea unui sãrut,

dã-mi timp

sã te pot privi cum strãlucești

ȋn fața soarelui ce apune,

sã te pot admira,

dupã ce lui rãmas bun ȋi voi spune.

Dã-mi timp

sã te pot privi cum zbori,

fãrã ca ȋmbrãțișarea mea

de pãmânt sã te lege,

sã-ți pot șopti din depãrtare

cã mi-a fost dor,

ȋn timp ce aripile-ți albe

peste lume le cobori.

Dã-mi timp 

sã pot fi eu,

sã te visez și sã te ador,

dã-mi timp

sã aștept rãbdãtor

ȋn noi sã mã schimb,

sã ȋți dau existența mea,

iar tu iubito

dã-mi timp.

De ai fi

De ai fi

râul lung ce câmpia strãbate

apa ta aș fi.

De ai fi

copacul ȋnalt ce aeru-l taie

crengile tale aș fi.

De ai fi

podul lat ce eternu-l suie

stâlpul tãu aș fi.

De ai fi

timp

aș fi.

Minutarul

Mã uit curios
la minutar
cum netulburat,
cu același pas sigur,
spre sfârșit valseazã,
și ȋntr-o piruetã sinucigașã
moare ȋn el,
ca din nou sã porneascã,
la fel,
pentru altcineva.
Și acoperã mereu
ringul trecerii,
crescând ȋn el,
apoi dispãrând,
ca un ȋndrãgostit ce lasã
lumea sa toatã
pentru un dans,
un zâmbet,
o searã.

Sigiliul

Inima-mi bate

ȋn ritm de pleoape,

și tresare

cu șoapta-ți ce

șuvițe nãrãvașe elibereazã,

cu ele și eu

mã-nalț spre necunoscut

și visez

sã mã odihnesc din nou

pe buze trandafirii,

ce ȋn zâmbet se deschid.

Eu

le ud cu promisiuni

ce de pe mine

ca frunzele uscate

cad,

și vântul la picioare ți le aduce,

tu

mã privești dojenitoare,

și ȋnțeleg

cã nu vorbele coboarã ȋn tine,

ci crengile

ce mândre spre nori se duc,

și atunci vãd

cã de iubit am iubit,

de mine scuturându-mã,

ca o pãpãdie,

murind mereu,

ca minutarul

dinaintea urmãtorului sãu pas,

visând sã devin orã,

dar sã ȋnțeleg sãrutul

ca pe un sigiliu

ce promisiunea sufletului poartã,

nu mi s-a ȋntâmplat

niciodatã.

Iar acum,

tot ce aș spune, ar fi inutil.

Buzele-mi vibrează de tine.

Tatuajul

Mi-am tatuat
douã aripi pe spate
și sub ele am plantat
dragostea ta.
Apoi, aripile,
le-am ascuns sub haine,
iar nopțile
ȋn vise
le eliberam.
Cu timpul, am uitat de ele

și nu știam de ce,
ȋmbrãțișarea ta,
ce ȋn iubire mã ȋncãtușa
odinioarã, acum
spatele mi-l apăsa.
M-am distanțat repede
de tine
și ȋntr-o dimineațã,
când cu dor spre nori
mã ȋntindeam,
am zburat.
Colind de atunci lumea,
ȋn timp ce aripile
ȋncet
mi se usucã,
și sub ele golul
se adâncește
și ȋn mine ȋncepe sã sape,
ca incertitudinea ta,
ce ȋntunericul ȋl crește
peste umbre
ce din colțuri
spre mine se întind.

Visul

Se fãcea cã mã duceam
la un examen,
speriat.
Trebuia sã ajung
la o orã pe care o uitasem
și aveam impresia

cã orice fac,
nu o sã ajung.
Am oprit pe cineva pe stradã
și am observat cã 
avea același ceas
ca și tine.
Zâmbindu-mi, mi-a zis cã 
mai am timp.
Dar cu toate acestea,
eu mã grãbeam.
Și ȋn graba mea,
m-am ȋmpiedicat
de doua sandale roșii.
M-am oprit sã respir,
și zâmbetul confuz al posesoarei
m-a fãcut sã ȋnțeleg
cã nu erau ȋncãlțãrile
tale.
Am pornit mai departe,
ȋnsã ȋn scurt timp,
un parfum din trecut
mã ademeni.
Știam ca nu poți fi tu,
ȋnsã n-am putut sã nu te caut
ȋn mulțimea ce curgea 
pe lângã mine.
Dar nu erai acolo.
M-am lãsat și eu purtat de val
ȋn timp ce neliniștea 
creștea ȋn mine.
Mã apropiam de locul 
stabilit,
când o doamnã ȋmi oferi
lalele.
Picioarele mi se grãbeau
ȋn continuare,
ȋnsã gândul meu rãmase
pe petalele galbene
ce chipul tãu ȋl acoperau
odinioarã.
Dar trebuia sã plec..
Scãrile de la clãdire
le urcam câte trei,
iar cu douã minute ȋnainte

de ȋnchuierea ușii,
ajunsesem.
Tocmai apãsam clanța,
mai liniștit,
când o voce ca a ta
ȋmi spuse 
cã nu mai era nimeni.
Cã examenul ȋncepuse mai devreme.
Cã toatã lumea plecase. 
Cã am ȋntârziat.
Când mã ȋntorceam spre voce,
liniște se fãcu,
iar din oglinda de pe hol
tu mã priveai dezamagitã,
și lacrimile-ți curgeau
pe obrazul meu.

            

Vântul de primavarã

Iubirea
e ca vântul de primavarã –
se naște pe nesimțite,
din nimic,
și te mângâie pe obraz
pânã când ca o floare,
ȋn zâmbet te deschizi.
Ȋți șoptește apoi vorbe neȋnțelese,
ce ȋn tine de adevãr rãsunã,
și te ȋnvelește
ȋn dulci parmufuri
ce ființa-ți ȋmbrãțișeazã
cu dor.
Iar tu, te uiți ȋn jur,
ȋncurcat,
și nu observi nimic.
Decât jocul crengilor,
ce renãscute, o salutã.
Decât dansul inimii,
ce regasitã, o strigã.