Momente

– De ce nu mã ȋntrebi? E mai simplu..

Ți-e teamã de rãspuns?
Se ȋntoarse spre ușã și ieși.
N-am mai vãzut-o ani buni de atunci,
pânã când, ȋntr-o searã,
ochii ei triști, peste o masã 
strãluceau. 
Am așteptat cu inima zdorbitã,
singurã sã fie, 
și spre ea am pornit.
– Bunã, am spus eu de undeva
de prea departe. 
Vãzând uimirea ei, 
liniștea am alungat-o:
– Ce mai faci? De ce ai plecat?
Sclipirea din ochii ei se disipea,
fãcând loc la ceva familial,
ce era acum, 
rãspunsul.
M-am ȋntors și am plecat,
simțindu-mã ca o fantomã,
și cu fiecare pas, 
știam,
cã strãlucirea aceia curioasã,

renãștea 

câte un pic.

Ȋntinde-te

Lasã noaptea aprinsã,
ȋntinde-te ȋn mine,
lasã stelele sã-și vorbeascã,
sã fim bârfa lor sușotitã,
ȋntinde-te 
și din brațul meu stâng
fã-ți o rãdãcinã.
Lasã-ți pãrul sã zburde,
cu iarba sã se-ntreacã,
lasã-ți ale trupului curbe
pe mine sa se-mpleteascã,
sã plângã vântul 
și liniștea sã fie plinã
de contopirea noastrã.
Eu o sã-mi las orele de toamnã
ȋn coaja noastrã groasã,
din gânduri crengi o sã ne creascã

și privirea ta ne va fi coroanã.
Lasã cerul sã se mire,
pãdurea sã ne renege
și de ce cuiburi facem,
lasã-i sã se-ntrebe.
Tu ȋntinde-te ȋn mine,
ȋn vene-mi curge oricum
seva ta,
și pe trepte de nori 
sã valsãm spre oceanul nostru.
Iar când o sã ȋnflorim,
o sã ȋnfloreascã cerul,
și stele noi ne vor fi roade.
Ne vom contopi apoi
cu dor și ȋn ameazã,
așa cum și brațul meu 
ȋn mine acum, te ȋmbrãțișeazã.

Oglinda

Se uitã ȋntr-o oglindã
pusã-n ramã de nor,
cu dorul dintre secunde
și al minutelor fior,
se scufundã ȋn propria tâmplã,
ca un fum ce cerul taie,
trecea prin mii de poze,
false mãști și 
false haine.
Râdea ȋn sine 
cu buze de marmurã,
mâinile-i erau crengi
și o peșterã-i stãtea 
ȋn loc de gurã,
și cuvinte ne-nțelese,
din aripi pentru el bãteau.
Se vedea pe el
ȋn mii de exemplare,
dar ȋn niciunul nu se recunoștea,
mâini reci ȋl trãgeau de piele,
tatuaje vii ȋl acoperau.
Privi ȋnapoi, 
dar vãzu doar pãmânt,
ce dupa el venea urlând,
și pânã sã ȋnțeleagã ce se-ntamplã,
liniștea ȋl luã de mânã.
Se fãcu pustiu,
se fãcu absențã, 
ȋn jungla gri de ȋntrebãri.
S-ar fi zbãtut, poate,
dar mâinile ȋi erau deja departe,
și totul firesc ȋncepu
sã i se parã. 
Se lasã rupt ȋn resturi,
cu frunze, ce urechi ȋi erau,
cu vântul șuiera,
iar privirea, rouã dulce,
ȋn el, spre nori se scurgea,
ȋn timp ce oglinda,

matã devenea.

Spre aripa ta

Sticla e mai mult goalã
ȋntr-o camerã neagrã de timp,
unde praful stã plictisit
și din gânduri face 
același chip,
același zâmbet,
iar pomii bat ȋn geam cu
aceași voce ștearsã
și aceași umbrã goalã,
o cresc ȋn mine

ȋncet.

Ȋnchid ochii,
respir șoapta ta,
rãmasã ȋn mine, 
ca o stafie,
iar tu dansezi cu umbre
pe peretele ruginit,
cu tablouri negre
și sticle sparte,
m-atingi cu flãcãri albe
și mã-nvârt cu ele
spre geamul deschis,
și spre aripa ta,
cobor calm
ȋn vis.

Curcubeu

Cum lumina se desparte

sub sãrutul apei,

ȋn curcubeu,

așa și eu, 

mã descompun

ȋn momente,

când buzele tale

inima-mi descuie,

și strãlucesc ȋn iubire,

dovada cãldurii tale,

ce a rãtãcit 

o undã de ecouri,

ȋntr-o peșterã de reflecții.

De vorbã cu Liniștea

–  Zi-mi, te rog, de ce se evaporã dragostea?

–  Dragostea e purã când o gãsești. Ȋți dã senzația de zbor, de euforie. Poți vedea lucrurile care conteazã, te simți ca un spectator care ȋnțelege trucul din spatele magiei. Apoi, apare plãcerea de a simți asta. Nevoia de a o avea mereu, iar teama cã acesatã senzație ar putea dispãrea, este apãsãtoare. Bântuitoare. Devii suspicios, vrei mai mult, cauți dovezi și ȋncercând sã simți puritatea senzației, nu mai simți nimic. 
            – De ce?
            – Pentru cã dragostea nu vine ca o trãsãturã ȋn plus. Nu e o mascã sau o hainã.. Nu e un lucru artificial fãcut din gesturi. Nu poți ajunge la ea pe drumuri cunoscute. Te scufunzi ȋn ea ca ȋntr-un lac, și la un moment dat, picioarele tale vor atinge pãmântul. E ca un drum pe munte.. Când ești ȋn vârf vei vedea doar cãrarea care te-a dus acolo.
            – Și atunci ce e ea? insistam eu.
            – Ea e un cadou. Trebuie tratatã ca un cadou. Nu se cere, nu se impune. Se primește. Și se aprecieazã. 
            – Iar dacã ea dispare..
           – Ai regreta un pahar de apã rece ȋntr-o zi prea ȋnsoritã și mult prea caldã? 
Liniștea rãspunse ȋn locul meu.

Momente

Mi-a zis Iubirea, fãrã sã mã priveascã,

ȋn timp ce eu ȋnotam nedumerit

ȋn amintirea ei:

– Știi, fiecare femeie trebuie iubitã ȋn felul ei.

Și copacii ȋmbrãțișeazã diferit cerul.

S-au scurs multe ȋmbrãțisãri

ȋn gol

pânã când am ȋnțeles

cã nu crengile ȋmi lipseau,

ci direcția ȋn care ele creșteau.

Fuga

Când suntem mici 
vrem sã fim ca pãrinții noștri. 
Apoi mai creștem și vrem mai mult.
Ne gãsim supereroi 
și credem ȋn povești.
Când ele se spulberã, 
furãm identitea noastra de peste ani,
ca sã pãrem mai maturi.
Bem și ne fumãm personalitatea.
Apoi ne ȋndrãgostim.
Devenim ce ar dori celãlalt sã fim. 
Ne despãrțim 
și pânã aflãm cine suntem, 
ne ȋndrãgostim din nou.
Muncim ascultând de societate,
devenim media celor ce zboarã
cu a celor ce ȋi privesc.

Ȋntr-o zi apoi, avem copii. 
Punem pozele lor peste tot 
și devenim rãspunzãtori pentru libertatea lor. 
Reușita lor ne aparține,

iar alegerile nereușite, le iertãm

ca niște judecãtori indulgenți,

cu condiția sã fim recunoscuți ca atare.

Puterea ne ȋmbatã.
Apoi ȋmbãtrânim și ne ȋntrebãm

cine am fost,
cine suntem
și mai ales, ce puteam fi.
Iar când aflãm,

ȋncercãm sã ne mințim devenind pãrinții nepoților.
Ȋncercãm sã-i ȋnvãțãm ce am ȋnvãțat
irosind.

Dar ei nu ne ascultã,
așa cum nici noi nu ne-am ascultat.
Și așa, zbuciumul ȋnceteazã.
Fuga inutila de noi
ȋnceteazã și ea.
Și atunci,
totul devine mai clar.
De aceea probabil

ne e teamã și de moarte.
E singurul moment 
când suntem noi,
de mãști și
de iluzii 
goi.

Prieten drag

Iar mã-ntorc la tine
cu ochii plecați
sub pleoape de promisiuni,
cu buzele uscate,
cu riduri brãzdate,
eu, cãutãtorul de minuni.
Și aș vorbi prin cuvinte,
dar umbra m-ar contrazice,
și cum sã crezi un hoț,
cu o aparențã ce nu-i aparține?
Dar mi-a fost dor.
E singurul lucru adevãrat poate.
Cãci sã regret ce nu regretam,
e cum aș trișa 
la un joc de cãrți,
când pânã și bucuria de a câștiga,
ar fi o mimã.
Dar acum timpul stã.
Și pânã pleacã din nou
și ȋn lesa lui mã trage,
lasã-mã te rog,
de vrei,
sã-ți zic, ca de fiecare datã,
cã ai avut dreptate.
Și cã ai.
Și cã n-am.
Și cã și de aș crede cã am,
m-am convins de prea multe ori,
ca sã mai cred 
cã am.
Și vremea promisiunilor a trecut
demult.
Și nici nu asta intenționam.
Mulțumesc.
E tot ce am sincer pe buze,
tot ce din mine izvorește,
și gratuit, spre tine zboarã.
Niște litere lipite
ce de tot mã dezlipesc.
Și ca ȋntr-un carusel,
știu cã voi porni din nou,
și sper,
ca de atâtea ori, cã eu,

cãutãtorul de minuni,
cu gânduri brãzdate,
cu visele uscate,
sub promisiuni de pleoape,
cu prietenii plecați,
am sã mã ȋntorc la tine,
odatã,
ȋnvãțat,
cã tu ești minunea.
Ai fost de prima datã.

Dor

Ți-aud vocea 
ȋn fiecare rãmas-bun rostit,
ȋți vãd chipul
ȋn fiecare portret prãfuit,
te simt pe piele
cu stropi reci cum mã trezești,
ȋți simt parfumul
ȋn fiecare sãrut ȋn care tu nu ești,
ȋți vorbesc mereu
când buzele-mi ȋn surâs se duc,
te țin ȋn palmã, 
stângaci, când ceasul oprit ȋl ascult,
te pierd ȋn vise,
unde fãrã sã vreau te-am dus,
mã pierd și eu,
ai fost, am fost și nu-s.

Despre noi

Suntem un ceas,
eu un braț,
ce mai mult aleargã,
tu un altul,
mai cumpãnit,
ne-ntâlnim ocazional,
ne oprim
sã ne oprim,
sã ne respirãm,
sã ne regãsim.
Apoi pornim din nou,
ȋn ritmuri diferite,
dar mereu pașii ȋnainte,
ȋn brațele ceasului
ȋnapoi
ne aduc.