Doare cã..

Doare cã nu ești, 
ȋn noapte ca o umbrã,
peste inima mea, 
o șoaptã ce se scufundã,
un gȃnd pierdut,
ȋntr-o varã pe o banchetã,
ȋntr-o searã caldã,
o privire ce nu regretã..

Și doare cã nu ești,
la ușã bãtȃnd,
cȃnd bagajele ți le cari,
ȋn noapte plȃngȃnd,
doare cã fugi
și doare cã uiți,
atȃtea promisiuni,
din nopți atȃt de lungi..

Atȃtea iluzii ce adunate
m-au fãcut sã fiu viu,
ca o razã ȋn noapte,
sã apar, sã exist,
sã trãiesc odatã,
un om fãrã suflet, 
iubind cu dor o fatã..

Și stau paralizat,
mã uit cum te duci,
cum scãrile le cobori,
cum visele mi le duci,
pe cãrãri necunoscute,
ȋn ȋntuneric pãșești,
și nu vei ȋntoarce capul
și eu mor
cȃnd tu nu ești.

Și aș fugi dupã tine,
lacrimile sã ți le șterg,
sã te iau ȋn brațe,
sã strigi te iert,
sã te vãd plȃngȃnd,
dar chipu-ți plin de speranțã,
pe pieptul meu,
sã se odihneascã.

Dar stau paralizat,
mã uit cum te duci,
cum scãrile le cobori,
cum visele mi le duci,
pe cãrãri necunoscute,
ȋn ȋntuneric pãșești,
și nu vei ȋntoarce capul
și eu mor
cȃnd tu nu ești.

Și nu ȋntorci capul,
nu ridici privirea,
apare și taxiul,
și tu nu-ți pierzi firea,
nu te uiți ȋnapoi,
și nici nu te oprești,
cȃnd ȋn el te urci,
cȃnd nu mai ești,
inima mi-o smulgi,
cȃnd privirea ți-o ferești..

Și nu ȋntorci capul,
și eu mor
cãci tu nu mai ești.

Promisiunea

   - Sã nu mã uiți, cãci mã voi întoarce!, spuse el timid..
Ea îl luã în brațe, privirea ferindu-și..
   - Nu te uit... 
  Și de o voi face, de te-ntorci, îmi voi reaminti..

Umbra

El se privi ȋn ochii ei, 
iar ea speriatã zâmbi..
El se vãzu din umbrã,
ușor la luminã ieșind. 
Zȃmbi și el 
și privirea ȋn salã și-o lãsã.
Ea apoi spuse firav,
în calmul cinei:
  - Mi-a fost dor,
în timp ce Umbra 
se reașezã
calmã

în privirea ei.

Jurãmânt

Pe un mal cald de amintiri, pe covorul alb de rouã,

Când încã-mi rãsunã în gând al tãu prim te iubesc,

În prima adiere, din ce ne va fi dat de acum nouã,

Tu vii spre mine, iubita-mi, iar eu spre tine pãşesc.

Mâna ta dragã cu dor, încet tu mi-o vei întinde,

Umbra-ţi sunt la bine, sprijinu-ţi voi fi la rãu,

Tu, ce viaţa-mi toatã în tine o poţi cuprinde,

A mea eşti de acum, eu pe veci voi fi al tãu.

Şi paşii mei grei spre trupu-ţi alb vor merge,

Atât cât mi-e dat, în viaţa-mi simplã de muritor,

Voi fi cel ce lacrima-ţi de pe chip va şterge,

Voi fi al viselor tale dulci, umil servitor.

Şi aş renunţa la tot, de glasu-ţi vreodatã va cere,

Zâna mea din dorinţe, tu, de acuma eşti,

Sclipirea-mi din adâncuri, singura-mi avere,

Ce viaţa-mi, de vrei, întru totul o primeşti.

Voi fi urma ta, iubito, ce pe urmã-ţi pãşeşte,

Voi fi al dulcelui tãu glas, puternic ecou,

Eşti steaua mea, ce sufletu-mi slãbit pãzeşte,

Sunt al inimii-ţi hoţ, al singurãtãţii-mi erou.

Iar acum eşti cu mine, sub soare îmi zâmbeşti,

Palma-ţi în palma-mi cade şi eşti gata de drum,

Nu mai e nimeni în jur, iar tu jumãtatea-mi eşti,

Vocea-mi, cu al cãrui nume, numele-mi spun.

Şi capu-ţi pe umãru-mi cald laşi încet sã coboare,

Parfumu-ţi pierdut-am în al cireşului flori,

Mâna-ţi tremurând o ţin şi mã întreb de ştii tu oare,

Cã sub privirea-ţi dulce, eu mai roşesc uneori?

Cã închid ochii când sunt singur şi te caut neîncetat,

Ca zâmbetu-ţi în lumi de basme, sã îl regãsesc,

Tu eşti îngeru-mi iubit, ce viaţa-mi a fermecat,

Eşti sprijinu-mi etern, eşti tot ce eu iubesc.

Şi stelele-mi sunt martore, lângã Luna ce rãsare,

Cã n-am sã-ţi dau drumul, toate de azi vor şti,

Şi inima-mi sub a ta şoaptã, de-ai vedea cum tresare..

Pe nimeni alta vreodatã, ea nu va putea iubi.

Şi în a nopţii rãcoare, în braţe-mi aluneci,

Pãru-ţi se scurge moale pe chipu-mi fericit,

Mã sãruţi duios şi într-un vis blând treci,

Iar eu strâng la piept, umãru-ţi dezgolit.

Şi îl sãrut încet şi mulţumirile-mi sunt în lacrimi,

Cã eşti aici, exişti şi cã mã laşi a te iubi,

Mulţumesc cã avem în noi aceleaşi douã inimi,

Cã voi fi lângã tine când tu te vei trezi.

De ar fi...

De ar fi vreodatã sã fiu închis,

Braţele tale le aş vrea ca celulã,

De ar fi sã îmi trãiesc un vis,

Aş vrea, ca buzele-ți numele sã mi-l spunã,

De ar fi sã pierd totul, deodatã,

Aş face-o, de aşa pe tine te aş avea.

De ar fi sã pleci vreodatã,

Te aş lãsa, doar ca în vis sã te pot vedea.

De ar fi sã plâng, aş plânge,

Ca lacrima mea sã o şteargã pe a ta.

De vreun regret din urmã m-ar ajunge,

Ar fi cã pânã acum, nu te am putut cãuta,

Cã am pierdut ani, fãrã sã câştig vreo amintire,

Şi asta, aş putea regreta,

Dar când îmi vãd viaţa în a ta privire,

Nu mai e nimic, ce sã nu pot uita.

Iar de ar fi sã mã rãtãcesc,

Inima ta aş vrea sã-mi fie labirint,

De ar fi vreodatã  sã obosesc,

Sã ucid, sã fur şi sã mint,

Aş obosi, ca lânga tine sã mã pot odihni, 

Aş ucide timpul, ce ne poate despãrţi,

Aş fura o stea, ca sã-ţi fac din ea portret, 

Şi aş minţi, pentru al tãu oricare secret.

Iar timpul meu de se va scurge,

În viaţa ta doresc sã o facã,

De vremea nu ȋmi va ajunge,

Inima-mi în tine vreau sã treacã.

Toamna

E toamnã pentru prima oarã,
și pozele noastre, 
ca niște frunze moarte,
pe pãmȃntul uscat,
cad.

E toamnã și e frig
și vȃntul, ca o șoaptã,
regretele mi le rãscolește,
și imaginea ta,
ȋn lacrimi,
o scald.

Și ȋnchid geamul,
focul arde singur
și ȋmi spune cã am rãmas,
eu cu el, 
ȋn camera goalã,
unde pe pat,

atingerile tale
mȃngȃietoare,
zac.

Mã ȋntind și ignor
parfumu-ți ce e pe pernã,
sãrutul ce pe piele 
mi-a rãmas,
ȋnchid ochii, 
și cã te vei ȋntoarce, 
iar și iar,
mã prefac.

Și trec orele 
și chiar și focul
sã mã ignore a ȋnvãțat.
Mã uit pe geam
la banca udã,
unde cȃndva mã așteptai,
acum e goalã,
pustiitã, 
sub bãtrȃnul 
copac.

Și ȋnțeleg. 
E toamna iar
și așa va fi de acum,
și cerul, ca o oglindã,
ruginit, 
mã privește,
și aș vrea sã ȋi vorbesc,
sã strig, sã urlu, 
sã te chem..
Dar tac.

Ies din casã, 
din via noastrã, 
iar roadele-i niciodatã
nu o sã i le gust,
și e melancolie,
e ca odinioarã,
cȃnd totul pãrea injust.
Mã uit ȋn jur,
caut primãvara
și noaptea de vise
ȋncep sã o
dezbrac.

Și trec zile..
Trec chiar sãptãmȃni,
iar cãrãrile șerpuite
ȋn lacrimi se odihnesc.
Frunzele mai cad,
mai rare, 
iar șoaptele mã ocolesc.
Nu mai știu nimic,
de tine,
iar noi de mult nu mai e,
copacii-s goi, 
frunze ȋmprãștiate,
ȋn mine se regãsesc.
Trecatori fugind,
cu umbrele, 
nepãsãtori mã lovesc..
Și se uitã toți
dincolo de mine,
spre parcul gol,
cel uitat,
și al sãu

neoglindit
lac.

Iar eu mã așez.
Nu mai simt frigul,
cu ploaia rece
și eu curg.
E toamnã.
Și nu mai am 
unde sã ajung.
E toamnã,
și eu, 
cu sufletul sãrac,
ȋntind mȃna,
și cu vȃntul, 
ȋncerc sã mã ȋmpac.

Nu mai sunt,

și cã am fost,
de mult am uitat,
plutesc stingher

și caut
un drag parfum
de liliac.

Scrisoarea

Pe masa noastrã sunt douã pahare,

Unu-i gol, altu-i mai plin,

Afarã ploaia tot mai cade,

Şi torn din sticla de vin.

E opt deja. Nu mai cred

În dreptate, vinã sau pãcat,

Şi nu vreau sã accept

Cã din viaţã-mi, tu ai plecat.

Nu ai venit.. Şi nu vreau sã ştiu,

Dar ieri, eram împreunã,

Aveam vise şi îmi cereai sã fiu,

Cel ce dragostea are sã-ţi spunã.

Ar trebui sã uit, sã trec mai departe,

Sã nu ştiu ce a fost, ar trebui,

Şi îţi citesc ultima scrisoare,

Ca iubirea noastrã, sã poatã pieri.

Dar nu pot.. Şi încerc iarã,

Încerc, dar nu pot regreta nimic,

Nu pot, chiar de o sã doarã,

Nici noaptea de mai, nici cã te-am iubit.

Ştiu cã îţi e greu, dar nici mie nu-mi e uşor,

Sã simt cã sunt a ta, când sufletu-mi e gol.

Sã am atâtea amintiri, sã le vreau uitate,

Sã fie fãrã tine.. Dar ştiu cã nu se poate.

Şi cred cã de acum, te voi iubi mereu,

Într-un fel, ce pot sã îl înţeleg doar eu,

Şi nu îţi cer sã mã înţelegi vreodatã,

Dar de poţi, te rog, mã iartã.

..Te-aş ierta.. De ai putea sã-mi redai,

Dorinţa de din nou a iubi,

Ca atunci, în noaptea de mai,

În care tu, acum sã nu mai fi..

Şi probabil te întrebi de ce,

De lângã tine a vrut sã plece,

Singura fiinţã pe care o iubeai,

Dar ştii, nu sunt un înger din Rai.

Sunt o simplã fiinţã, muritoare,

Ce azi e veşnicã şi mâine moare,

Doar un zâmbet, pe un chip rãtãcit,

Un simplu vis, ce s-a sfârşit.

  

Şi nu pot fi mereu lângã tine,

E doar o zi, ce câte-odatã revine,

Şi tu eşti a ei şi încerci a uita,

Cã ea niciodatã, nu va fi a ta.

Şi sã nu îţi parã rãu. Sã nu ai regrete,

Cãci suntem toţi a amintirii oaspete,

Trãieşte azi, cu lacrimi sau zâmbet,

Mergi mai departe, mergi încet.

Şi el puse scrisoarea, fãrã a o termina,

Pe focul lumânãrii, ce pe masã se stingea,

Iar din fumul ei, un cuvânt se înãlţa..

Adio.. Şi ploaia încet cãdea.

Şoapta ta

Nu am cum sã vorbesc o vreme,

cãci pe buze-mi s-a aşezat,

șoapta ta, ce zbura sã cheme,

din depãrtãri, un prinţ adevãrat.

Dar şoapta ta s-a rãtãcit,

ajungând doar la un hoţ,

ce nu a fost vreodatã iubit,

și nici tu sã-l iubeşti, nu o sã poţi.

Şi nu înţeleg de ce nu fugi,

cãci aici nu ai de ce sta,

toate temerile ce le alungi,

ȋn ochii mei se vor aduna.

Dar tu nu pleci. Pari atât de pierdutã,

nemişcatã în noaptea eternã,

o iubire purã, rãtãcitã,

doar cu vise, fãrã vinã.

Iar eu nu pot acum vorbi,

cãci atunci te-ai speria,

nu pot nici mãcar zâmbi,

știu sigur cã ai zbura.

Şi mã întreb, cât vei mai sta,

de eşti sau nu obositã,

poate şoapta o vei uita

mãcar o vreme, rãtãcitã.

Cãci sclipeşte atât de pur,

de sãracã, fãrã de secrete,

și mã-ntreb, de pot sã o fur,

sã-mi alunge din regrete.

Aş avea nevoie de ea,

dar ea, de mine n-are,

și de pe mine m-ar vedea,

sunt sigur cã ar dispare.

Şi nu e drept sã o mint,

cãci nu pe mine mã vroia,

nu am dreptul sã o alint,

nu pe mine mã cãuta..

Aşã cã o s-o las sã plece,

Chiar de asta nu mi-aş dori,

Cãci ştiu cã pe aici nu va mai trece...

Dar o las şi îi voi şopti..

Te-aş iubi..

Douã pãsãri

Douã pãsãri 
cãlãtoare,
pe cerul înstelat,
cautã o cãrare,
ce vremea
a uitat,

ȋmbrãţişate,
într-un fulg
de nea.
În spate un amurg,
în faţã 
uitarea.
Se rostogolesc,
într-o picãtura,
fãrã a mai şti
cine erau 
odatã.
Şi fãrã a mai fi
a cerului patã,
pe un chip acum,
într-o lacrimã,
cãzȃnd,

îşi spun
ultima 
minciunã.          

Iluzia

Sticla e goalã,
capul mi se ȋnvȃrte,
și cu el și tot ce am sperat,
sã te uit,
sã nu te știu,
sã dispari...

Sã trãiesc..

Dar ești ȋncã aici,
și sub fumul des
ce mã-nconjoarã,
sub apãsarea orelor,
perdeaua danseazã,
și tu ȋi ești mireasã,
și simt cum mã privești.

Desfac ȋncã o sticlã,
ȋncã un pahar,
ce se golește subit,
și aud cum zȃmbești,
cum fugi,
cum mã regãsești..

Ȋți simt buzele reci,
pe buzele-mi arse,
atingerea ta,
pe iadul meu,
ȋți simt parfumul,
ȋnchid ochii,
și te ating..

Și fumul se ȋnalțã,
pentru un vis,
o iluzie,
cum cã ești,
exiști și eu sunt,
dar beau ca sã uit,
cã nu ești,
te vreau,
te visez,
dar nu mai sunt..

Atâtea..

  

Atâtea tablouri, cu aceleaşi culori,

Ce mereu altã poveste vor spune,

Ca atâtea câmpii, cu aceleaşi flori,

Şi peste toate un soare apune.

Atâtea voci, ce dorinţele-şi strigã,

Şi toate în noapte se sting,

Atâtea stele, ce lumina câştigã,

Toate în pãrul tãu se prind.

Şi toate-s sclipiri, în a ta strãlucire,

Ce ochii-mi pot vedea,

Toate mã duc înapoi în iubire,

Şi cum aş putea uita?

Toate sentimentele-mi, atâtea câte sunt,

Toate, ce acum sunt ale tale,

Ca roua verde de peste pãmânt,

Îmi vor ieşi iar în cale.

Se vor bate şi vor striga,

Toate câte o uitatã poveste,

Şi toate sã le duc mã vor ruga,

Unde inima-mi este.

  

Toate, ce m-au fãcut sã ajung,

Cel pe care tu-l iubeşti,

Toate-s gânduri ce le alung

În lumea-mi de poveşti.

Acelaşi drum ce acum e-n tine,

Cândva o altã uşã a deschis,

Ca o razã ce dupã alta vine,

Iubirea-mi în tine s-a închis.

Şi toate ce le-am trãit de mult,

Vor cere veşnicã adãpostire,

Ce acum, când glasu-ţi ascult,

Sunt a iluziei amintire.

Masca

Și ȋi rãspund cu masca pusã,
cu un zȃmbet ce nu e al meu,
vocea-i ȋn valuri,
privirea-i supusã, 
și strãinul zice, gesticulȃnd:
"Ești totul, știi asta!"
Și el stie. 

Ea ȋmi zȃmbește, credulã,
mã mȃngȃie fin
și mã sãrutã,
cu buzele-i moi,
pe buzele-mi crãpate,
ea liniștea impune.

Apoi deschide ochii,
și fãrã sã tresarã,
mã cuprinde ȋn brațe,
capu-i pe umãrul meu,
și ȋi simt pieptul bãtȃnd,
ȋn ritm de primãvarã,
ȋi simt pãrul, sub voce-i tremurȃnd,
și vorbe calde
ȋn ureachea-mi stȃngã,
sunã ca un cȃntec,
sunã ca un dor..
"Și tu ești..."

Și masca dispare,
sub o grea rãsuflare,
și cu un tremur,
palme transpirate,
pe șolduri reci se cobor..

Și linistea se lasã..

Și uitatarea revine..

Cȃnd cortina se trage,
ȋn durere, 
nu pot sã strig..


Cȃnd masca dispare,
cȃnd nu știu nimic..

Nu mai strig..

La bine și la rãu

"La bine și la rãu" 
spuse și ea.
El o luã ȋn brațe
și o sãrutã...

Soarele printre perdele,
chipul ȋi mȃngȃia,
și se trezi brusc,
speriat,
ȋn patul lor,
el și amintirile..

"La bine și la rãu"..
Se mai auzi ecoul
ce strigã de sub cearșafuri,
cu o voce strãinã,
cu o voințã stearpã,
și se topi repede,
sub o luminã albã..

"..bine și la rãu.." -
zise durerea, 
ce din pieptul lui
se ridicã,
"bine și la rãu"..
Și singur
ȋn apãsare se scufundã.

"..și la rãu"..
Deschise ochii,
o umbrã fugi pe tavan,
dispãrȃnd sub ușã,
apãrȃnd afarã,
lȃngã tei.
Iar ȋn camera goalã
ochii-i strigau
un cuvȃnt pierdut
și numele ei.

Se trezi din nou,
era noapte,
și perdeaua dansa
sub pașii cuiva,
un parfum de afarã
intrã ca odinioarã,
și cuvinte zburarã
pe vise purtate.
Se ȋntoarse pe o parte,
geamul sã nu ȋl vadã,
dar pe dulap vãzu

chipul ei.

Ȋnchise ochii,
și ascultã durerea
o simți ȋn pat,

atingându-l,,
știa cã ȋl ȋmbrãțișeazã,
și o adiere caldã,
cu un cuvȃnt,
urechea i-o mȃngȃie..

Ȋntrebarea

  - Mã vei iubi și mâine la fel?-
întrebã ea cu glasul rãstignit..
El o privi, și din visare trezindu-se,
ȋi rãspunse:
  - Te-am iubit ieri, 
și te iubesc și azi..
Și ce e viitorul, 
dacã nu o repetare,
pânã când nu mai cazi?

Ultimul rând

Rânduri se pierd pe foi ce-s pline de întrebãri,

Gânduri ce le credeam stinse pe ale timpului cãrãri,

Vise şi focuri, reapar întrebându-mã de tine,

Şi n-am nici un rãspuns, nimic nu-mi aparţine.

Camera e goalã, doar hârtii ce iluziile-mi ard,

Doar o amintire şi aceleaşi lacrimi cad,

Un singur adevãr, în tine e îngropat,

Şi caut ce poate, nici nu a existat.

Luna strãluceşte şi razele şi le coboarã,

Singura luminã, la tine şi ea zboarã,

Lumânãri din trecut, sub geam mi se topesc,

Şi mã rog în şoaptã, aş vrea sã te gãsesc.

Pagini se umplu şi n-am nici un rãspuns,

Nu ştiu unde eşti, noaptea mi te-a ascuns,

Totul e pustiu, dorinţe ce mã apasã,

În sufletul nopţii, în linişte se lasã.

Umbre tremurânde, într-un ecou se prind,

Valuri rãtãcite pe maluri rãtãcind,

Dispar în tãcere în al speranţei gând,

Ce piere nespus, în ultimul rând.

Minciuna

Vãd minciuna
ȋn lacrimi ȋnotȃnd,
cum vine spre mine,
cum striga,
cum urla,
sã o salvez..

Și o fac din nou,
ȋnotȃnd dupa ea,
luȃnd-o,
crescȃnd-o,
salvȃnd-o de la ȋnec,
o iau,
și casa mea i-o fac casã,
și pragul ușilor,
cu ea ȋn brațe, ȋl trec.

Și sunt vinovat..
Cãci mereu ea se pierde,
ȋn ochii tãi nevinovați,
și neatent,
nu știu cum dispare,
din brațele mele,
nopți la rȃnd,
la tine rãtãcind,
și atȃtea lacrimi,
fãrã rost vãrsate,
nu o s-o sece.

Și nu o sã o ȋnece..

Eu o sã o salvez,
iar ea pe mine,
ca o jumãtate,
mã va completa,
și o ȋmbrãțișez
regãsit,
cãci de o pierd,
tu te vei pierde cu ea.

Steaua şi focul

Steaua şi focul

Sã te ştiu pierdutã, iubind undeva

Sub turnul cu vechiul clopot,

Sã fii o şoaptã pe buza altcuiva,

Şi sã te uit... Dar nu pot.

Sã nu-ţi fiu lacrima ce cade,

Un simplu vis, al tãu pe veci,

Sub o stea, doar un foc ce arde,

Şi sã mã uiţi... Şi sã pleci.

Sã spui un cuvânt, aceleaşi dorinţe,

Pentru nimic şi pentru tot,

Sã fiu amintirea nopţilor stinse,

Şi sã te uit... Dar nu pot.

Sã spui cã privirea-ţi niciodatã

Privirea-mi nu a privit,

Cã n-am fost şi nu voi fi vreodatã

Tãrâmul ce l-ai iubit.

Sã te ştiu aici, fãrã vreun regret,

Sã te ştiu şi tu sã nu mã ştii,

Visu-mi sã se termine şi încet

Tu din nou sã poţi iubi.

Sã mã uiţi şi trist sã sune

Al turnului vechi clopot,

Sã-mi rosteascã al meu nume,

Şi sã te uit... Dar nu pot.

Oare cine?

Oare cine?

Buzele-ţi moi acum oare ce trup alintã,

În chemarea nopţii umbra-ţi de cine-i frântã,

Cine-ţi coboarã-n ochi, pe tâmplele-ţi arzând,

Cine-ţi mângâie chipul şi pãru-ţi tremurând?

Pe cine simţi acum, pe cine braţele-ţi aluneci,

A cui eşti o noapte, a cui eşti pe veci,

Cine te-nveleşte sub lumânãri ce se topesc,

Când stelele cad, când încã te iubesc?

Umerii-ţi goi acum oare sub cine tresaltã,

Cine-ţi e visul, de cine eşti visatã,

Cine palma în palma ta-şi închide,

Al cui sãrut pe fruntea ta se prinde?

Pe pieptu-ţi dezvelit viaţa cui se înalţã,

Cine-i al tãu acum, cine-i al tãu o viaţã,

Cine-ţi adoarme în suflet, în cine visele-ţi treci,

A cui eşti o noapte, a cui eşti pe veci?