ce bine!

ce bine e sã fii ȋndrãgostit

de fata pe care mereu o visai,

și de zâmbetul ei topit,

uneori te ȋntrebai

de existã vreo șansã

de mai existã zei,

sã o iei de mânã,

sã rãsari pe buza ei,

și-n plimbãri lungi,

când timpul departe dormea,

emoțiile sã le alungi,

și sã-i șoptești așa:

ești vocea ce iubirea o are,

ești trãire, ești și stare,

emoția ce ȋn vene-mi curge,

promisiunea de pe buze,

ești fata ce cândva o plãceam,

domnișoara ce o curtam,

femeia ce mã face bãrbat,

ești tot ce vreodatã am visat.

ce bine e ca ea sã-ți zâmbeascã,

sã aluneci ȋncet spre casã,

sã-ți amintești cã timpul s-a trezit,

dar ești acolo, nu te-a-nlocuit,

pe brațul tãu, brațul ei se așeazã,

ȋn ochii ei, copilul din tine viseazã,

și timid, ȋncã se-ntreabã

de ea ar mai vrea o ȋntâlnire,

când deja au trecut o mie.

ce bine e s-adormi cu ea,

sã te trezești, doar s-o poți visa,

s-o strângi la piept,

când ea doarme ghemuitã,

și cu emoții

și o voce șoptitã,

sã asculți ȋn tine un ecou,

și sã-i zici apoi din nou:

ești vocea ce iubirea o are,

ești trãire, ești și stare,

emoția ce ȋn vene-mi curge,

promisiunea de pe buze,

ești fata ce cândva o plãceam,

domnișoara ce o curtam,

femeia ce mã face bãrbat,

ești tot ce vreodatã am visat.

ce bine e cã ești tu vocea,

trãirea mea și starea,

emoția ce ȋn vene-mi curge,

promisiunea de pe buze,

ce bine cã ești tu fata

ce eu mereu o doream,

domnișoara ce o curtam,

femeia ce o visez și mâine..

și cã mã iubești.. e atât de bine!

separare

de eul meu la ușa ta s-ar duce
într-un buchet de amintiri îmbrăcat,
oare eul tău de tine s-ar dezice,
de dorință goală îmbătat?
și de ar evada din noi,
ca doi copii neastâmpărați,
oare, văduviți am sta apoi
în uitare de ei lăsați?
și ai atinge tu atuncea
o mână ce de trăiri e moartă,
doar pentru că ea
ți-e rudă prin alianță?

eu

sã devenenim unul, oh, ne e atât de ușor!

când tu dai din aripi, eu deja zbor,

când mã-nalț spre ceruri, de pe ȋntortocheatele-mi alei,

privesc miile de stele ce-ți rãsar ȋn ochii mei.

lãsãm oceanele din aripã-ți sã dea

și peștii sã ne cheme acasã,

de când vocea ta ȋn mine alerga, 

norii pufoși la picioare ni se lasã.

alunecãm așa spre infinit,

spre lumi, ce cândva ne erau strãine,

nu mai știm când ne-am contopit,

pierdându-te ȋn ieri, eu mã pierd ȋn mâine.

suntem unul, cum e pomul cu ale sale ramuri,

și florile cum de petale sunt pline,

când tu ȋn glas iubito ȋmi tremuri,

eu sunt ȋmbrãcat deja ȋn tine.

iar lumea de oriunde ne-ar privi

voiul ȋn uitare o sã ȋl scape,

de acum eu ne vom numi,

cãci noiul nu ne mai ȋncape.

membrul fantomă

atât de tare timpul
te-a înrădăcinat în mine,
ȋncât atunci când a decis
în alte locuri să te ducă,
n-a putut doar să te desprindă,
cum ai desprinde o floare gingașă,
ci cu hotărâre, te-a smuls cu totul,
ca pe o creangă ce vântul o poartă
ofrandă râului, de mult nevăzut.
uimiriea mea
abia începe să dispară,
când deja, parfumul tău în ape stă stins,
iar tu mă dori, cum de obicei doare
membrul fantomă, de trunchi desprins.

Negrul

Se zice cã negrul nu-i o culoare,

cã adevãrata dragoste nu doare

și cã ea nici nu moare.

Dar mã-ntreb adesea, oare,

de vrea ea sã zboare,

pe dorințe cãlãtoare,

mai iubește? Sau ca o floare,

ȋși scuturã spinii cu ardoare,

și-nflorește ȋn dormitoare,

de când luna pe cer apare,

pânã ce din nou e soare,

ș-apoi, cu zâmbete promițãtoare,

te cheamã iar, nepãsãtoare,

ȋn vise scurte, cãzãtoare.

Da. Ce n-a fost, nici nu moare,

de nu ești viu, nimic nu doare,

iar negrul nu-i o culoare.

E o stare.

Momente

Hai sã vorbim despre Moarte,

i-am spus Vieții,

când ea ȋncã ȋn vene-mi alerga.

Nu-ți sunt suficientã?

mã ȋntrebã cu ochi geloși.

Ce poate sã-ți dea ea și eu nu pot?

Am privit ȋn urmã,

ȋn timp ce pașii noștri

ȋn brațele Timpului alergau,

apoi i-am spus.

Ȋți poate da ție sens.

Aleile serii

Tristețea serii o vãd trecând

la orele târzii, pe aleile pustii,

ce drumul mi-l șerpuiesc acasã.

Acolo, pe bãnci oftând,

chipuri triste, cenușii,

ȋngândurat mereu mã lasã.

Drumul neștiut, curgând

ȋn ochii lor ȋl pot privi.

Cu bune. Cu rele. O viațã.

I-aș ȋntreba ȋn glas tremurând,

de lângã ei mã pot odihni,

sã știe, cã mie ȋmi pasã.

Apoi mã privesc și alunecând,

simt regrete, ce nu pot primi

și mã-ndepãrtez fãrã speranțã.

Uit de ei, mințind, crezând

cã bãncile lor, pe mine mã vor ocoli.

Dar adevãrul aleilor mã apasã.

Dacã

Dacã mâna mea se odihnește ȋn alte mâini,

Dacã tu te rãtãcești ȋn ochi strãini,

Dacã lumea ne rupe ȋn doi neȋncetat,

Inima mea sã știi cã nu te-a uitat.

Dacã vocea ta iubește alte urechi, 

Dacã noi se pierde ȋntr-un gând strãvechi,

Dacã adormi râzând și dorul moare-n tine,

Eu te iubesc azi, cum te voi iubi și mâine.

Și orice buze povestea mi-o vor scrie,

Și orice promisiuni ȋn mine o sã-nvie,

Ce am trãit cu tine a fost ȋnsâși viațã..

Restul este dor. Moarte și speranțã.

Ascunzãtoare

Lasã-mã sub pleoapele tale

rãtãcind, sã mã ascund,

cãci am fugit de mine clipe,

și-n tine 

eternul ȋl ascult.

Lasã-ți scoarța sã mã-nveleascã,

și ȋnmuguri-va visul din mine,

cum cerul coroana-ți ȋmbracã,

tu ȋmbraci rãul meu ȋn bine.

Sunt doar prin tine,

altfel, un eu de noi vitreg,

virgula ce nu definește,

ci completeazã

ce mereu a fost ȋntreg.

Doar un gând

ascuns pe buze-ți,

ce ȋn zâmbet se deschid din nou,

te-mbrãțișez ascuns din tine,

din cântecul tãu

un simplu ecou.