Asemãnare

E același soare
ce dispare ȋn adâncuri
și printr-o mișcare de gene,
lin,
ca o lamã ascuțitã,
strãpunge membrana 
timpului,
aparând clocotind pe retina
altcuiva.

E aceași dragoste
ce ne curge ȋn vene,
pe mine ridicându-mã 
ca pe un fulg,
ȋn timp ce pe tine
te ȋnvelește,

șoptindu-ți povești,

ȋn amurg.

Ȋncerc

Formã perfectã –
eu ȋncerc sã te ascund..
Iar și iar ȋncerc.

Fluturele

Un fluture și-a fãcut cuib
pe umãrul meu stâng,
și m-a rugat bãtând din vise,
ca o petalã ce se scuturã din gene,
din când ȋn când,
cuibul sã-l ud, plângând 
de dor 
de amintire.
Ȋn zilele ȋnsorite
sã-mi plec capul 
mi-a impus apoi,
ca umbra sã se coboare peste cuib,
iar când vremea va veni,
din riduri hrana sã fac,
și crengile sã mi le ridic spre zbor,
ȋn timp ce din rãdãcini
picioare-mi cresc
și cu mers rãbdãtor
peste stânci am sã calc.
L-am privit ȋntrebãtor,
dar pânã ȋn glas aveam sã ȋnfloresc,
fluturele zburã bãtând din timp
și peste mine
parfum de secunde lãsã.

De-a v-ați ascunselea

Secundele m-au chemat la joc
și au ales de-a v-ați ascunselea.

Au alergat toate și mi-au zis
sã numãr stelele
și de ajung la lunã
pot sã le caut
și jocul ȋncepe.
Am fãcut ce mi-au spus,
apoi am plecat dupa ele.
Le-am gãsit una câte una,
ascunse ȋntre pagini,
ȋntre vorbe gândite
și gânduri rostite,
prin priviri fluturoase 
și nopți nedormite.
Le-am strâns pe toate,
și obosit, am vrut sã mã așez,
sã privesc adâncul din mine,
când deodatã Timpul 
copii și i-a chemat acasã.
Au ieșit din ascunzatoare 
și cei care-mi scãpaserã mie,
și fãrã a privi ȋnapoi,
mi-au promis, 
de pomii ȋnfloresc din nou,
și noi odatã ne vom mai juca,
și când pe ultima o voi gãsi,
cu ele mã pot ascunde și eu.

ȋntrebãri

ce e totul
ȋn ce totul se poate sfârși?
ce e cerul
pe ce valurile se pot zãri?
ce e liniștea
ce ȋn noi strigã de rãspuns?
ce e ȋntrebarea la nimic,

rãspunsul la de nepãtruns?

cine sunt eu,

de sub piele ȋmi vãd rãsuflarea ta?

ce cautã ȋntrebãrile mele

ȋn ȋntrebarea ta?

Gând

De ce ai vrea sã fii 
ce toata lumea e?
Media a celor ce zboarã,
neștiind ce e sub,
cu a celor ce se târãsc pe pãmântul rece,
și privesc doar sus.

Nu credeam

Nu credeam cã ghiare o sã-mi creascã,
și cu un cioc ruginit am sã te sãrut,
nu credeam cã o sã cânt dragoste 
când trilul tãu ȋl aud.
Nu credeam ȋn pene ce acum mã acoperã
și strãlucesc ca un scut.
Nu credeam ȋn libertate 
și sã zbor cã pot, nu am crezut.
Nu credeam ȋn mâine, nu credeam ȋn azi
și nu credeam cã pe cer o sã mor,
când credeam ȋn ochii tãi calzi. 
Și nu credeam cã ești vânãtor
nici când sãgeata ta pe mine mã chema.
Nu credeam.

Vroiam sã zbor.

Cadru

Plouã cu zâmbete 
și priviri calde ȋți ȋmbrãțișeazã pașii,
iarba se-nclinã, florile roșesc,
lumea se-ntoarce ȋn ea
când tu pãșești.
Roiuri de albine
ȋți fluturesc ȋn pãr
și parfumul de cais cu vocea ta cântã,
pomii se opresc din mersul lor spre cer
și pe brațe de timp, te ridicã.
Zbori fãrã aripi și te privesc,
ȋncã-mi mai vãd sãrutul 
ȋn umbra ta topit,

și te privesc cum aluneci 
ca o zi de primavarã,
din oglindirea unui râu
ȋn amintire.

De s-ar

De s-ar sinucide dragostea
de atâta singurãtate,
oare ura și ea
ar dispãrea ȋn lipsã de sens?
Sau ar pieri ele deodatã?
Cãci și privirea ta când tace,
pleoapele mele se lasã ȋn jos cuminți.
Și atunci poate ar rãmâne doar indiferența,
un vânt ce suflã cu șoapta ta,
ea singurã ar cutreiera pãmântul,
tu zburând ȋn sus pe ea,
eu odihnindu-mã lângã dragoste,
cãci nu te pot uita.

noaptea

are parfum de vise
ce luna le gãtește
cu praf de stele
și peste ele
stropi de nemurire dorm
storși din nori melancolici.
sã mușc din ea ȋncerc,
dar pofta regãsitã
de copil bãsmuit,
un vânt de zori mi-o dojenește.
iar porția o va lua iarã,
de pe lacul aprins,

ziua

pregãtește la foc mic

un ceai de flori zumzãite

cu aromã de cireș,

iar de pe crengi

soarele picurã miere.

ȋn ecouri de ciripit

un nor roz ȋmi pun ca glugã,

și de pe piscuri de iarbã

mã apropii de degust.

un braț crengos ȋnsã mã prinde

și mã roagã sã fiu chelner –

la masa șapte mã așteaptã

 noaptea

Gãsiri

Am tãiat ȋn douã un pepene,
ȋn el un mãr stãtea.
L-am dezbrãcat rușinat
și o siluetã de lãmâie am gãsit.
Am tãiat-o  ȋn douã și pe aceasta.
Eliberatã, o caisã ȋn floarea vârstei
ȋmi zâmbea.
Am mușcat din ea cu poftã,
dar un gust de kiwi m-a fãcut sã tresar.
Am dat de pãmânt arãtarea
iar din ea o nuca râdea.
Am cãlcat-o cu umbra mea,

din ea, ca o mãrgea,

un strugure se rostogolea.
Am pus pe limbã catifeaua rece,
și ca pe o bula de vise
am spart-o.
Pe buze-mi curgea viața.

Perspectivã

M-am așezat obosit pe iarbã,
dar nu era iarbã, ci pãmânt.
M-am rezemat de un copac,
dar nu era copac, ci piatrã.
Am ȋnchis ochii sã mã adun,
dar nu mã adunam, ci mã disipam.
M-am prins de o rãdãcinã,
dar nu era rãdãcinã, ci o creangã putrezitã.
Apoi deodatã liniște se fãcu.
Dar nu era liniște, ci absențã.
O picãturã rece cãzu pe mine,
dar nu era picãturã, ci o caisã.

Ea mã aduse ȋnapoi la realitate.
Dar nu era ȋnapoi, ci ȋnainte.
Am desfãcut caisa ȋn douã bucãți și un sâmbure,
dar nu era sâmbure, ci inima mea.
Am mâncat bucațile cãrnoase,
dar nu erau cãrnoase, ci aripoase.
Sâmburele ce nu era sâmbure,
l-am spart ca sã eliberez miezul.
Iar miezul l-am plantat.

Rãsãrit de fluturi

Ȋncã leneveam

când un zgomot de afarã

mi-a captat atenția.

Era un urs ce plimba un om. 
Apoi ursul plictisit, s-a așezat pe iarbã

și și-a aprins un trabuc.

Omul ȋntre timp, fugãrea un fluture.
Era o imagine ciudatã,

nu mã așteptam sã fie fluturi așa devreme.
Am oftat, am tras frunza de nuc peste mine

și m-am ȋntors ȋn jungla minții mele.

iubirea mea

te iubesc cu fiecare byte al memoriei mele

ce ȋmi amintește

cã te iubeam cu inima-mi de cretã

ce de pe asfalt ȋți spunea

cã te iubeam

ȋn poze alb-negru

ce ca niște tablouri

peștera din mine

ȋncãlzeau

și ȋmi aminteau de potopul

ce ȋl ascultam

nopți ȋnghețate sub cerul liber

când stelele se sãrutau adolescentine

și ȋmi aminteau

cum te priveam ȋn particula din mine

și te iubeam

când noi nici nu existam

Conjugare

Eu visez cã

tu visezi cã

noi ne visãm.

Eu aștept,
tu aștepți
dar nu pe mine,

nu pe noi.

Eu te știu,

tu nu mã știi,

cei ce te vor ști

nu vor ști,

cã noi nu ne-am știut,

dar de ne-am ști

te-aș ȋnvãța sã conjugi

verbul

a ne iubi.

Meniu

te privesc ȋnotând ȋn ceașca mea de cafea,

ȋntind pe pâine trupul tãu alb și ȋl ning cu sare,
ȋți gust coaja moale de mãr ionatan,
topesc pe buze-mi aroma ta de cireș,
ȋți șoptesc cu dor rece când tu fierbi ȋn lingura de supã,
te sorb când te scalzi ȋn piscina platã, 
ȋți admir carnea perfectã, ȋntinsã pe patul meu de legume,
te torn ȋn paharul cu gheațã, sângele sã mi-l clocotești,
te redescopãr zilnic ȋntr-o altã formã, șuierând ȋn cuptor povești.

Comanda

–   Cu ce sã vã servesc, ȋntrebã respectos Chelnerul.
–   Cu o ceașcã de om, rãspunse Ceaiul.
–   De care doriți sã serviți azi?
–   Adu-mi ceva puternic, dar cu gust blând, cu aromã pregnantã, ceva eliberator.
–   Oh, dacã veneați un pic mai devreme, fierba țopãind Chelnerul de emoție. Tocmai am dus ce doreați la o altã masã.

Dragã nouã locatarã,

Te-ai mutat la etajul patru,
coasta stângã,
trupul meu.
E o garsonierã micã,
confort doi
și fãrã lift,
dar apa caldã
o sã plângã
searã de searã
cã exiști.
Vei avea liniște
într-un bloc de construcție veche,
și de ești obositã
pe acoperiș,
umbra copacilor îți va vorbi.
Chiria e modestã,
un zâmbet când ne întâlnim,
și de televizorul se stricã –
urechea dreaptã
dã mereu spre asfințit.
Poți sã stai cât vrei,
în casa ta din copac,
și la etajul trei,
din brațul drept leagãn 
promit sã îți fac.
Sã nu te sperii de molii însã,
te voi ruga,
cãci am schimbat ceva becuri
de când clãdirea 
locatari avea.
Alte cheltuieli nu o sã ai
sã știi, 
de zugravit, de vrei eu,
de mobilat, ce vrei tu
va fi.
Iar de musafiri or sã vinã,
sã mã anunți te rog din timp,
ca ȋn subsol sã mã retrag,

și de vreodatã singurã te vei simți,
ȋn privirea mea timidã
am sã te plimb.
Eu sper sã rãmâi,
o viața de poți,
n-ar fi rãu,
anunțul oricum l-am șters,
ești doar tu acum
și visãtoarele nopți.

Cu drag, vecinul tãu.

Poetez

Ȋn vene ȋmi curge cernealã,

ca o lavã nãrãvașã,
ce muntele ȋl face scânduri,
când ȋn foi goale erupe
și coama ei neagrã 
peste cenușã se ridicã,
precum un paragraf unic
ȋntre zeci de rânduri.

Degetele-mi sunt litere,
suficiente singure,
o haitã ȋmpreunã,
ce ȋmi atacã gândurile,
urlând cu poftã
la lunã.
Spre foi ele se ȋnalțã,
ca niște crengi ȋnsetate,
ce spre ape se scurg,

pe o arsã fațã,

prin riduri secate.

Ochii ȋmi sunt puncte,
gura – un semn de ȋntrebare,
și orice pas fac,
ȋn umbra mea 
o virgulã apare.

Vocea ȋmi e doar un ecou
al eului prins ȋn gratii,
un prizioner 
condamnat la liniște,
ce evadeazã,
când cu fiecare vers
un tunel sapã.

Trãiesc ȋntre pereți de rimã,
cu mii de oglinzi mã lupt,
fiind viu când visez,
sunt o fantomã ȋn rest,
și ȋntre existențe – 
poetez.

Dilema

   –        De ce sã iubesc din nou?  ȋntrebã ea Timpul, ce nepãsãtor prin ea curgea.

   –        Pentru cã ea te poate ȋnvãța sã ȋnoți, ȋi rãspunse acesta.

Copacul

Am jupuit ȋntr-o searã un copac,
plictisit de noapte,
am tras de el, i-am rupt crengile,
dar copacul rȃdea.
Enervat, am ȋnfipt ȋn el o daltã
și rȃuri de frustrãri am desenat,
iar copacul ȋn loc sã urle,
plȃngea cernealã din durerea mea.
Am luat un topor apoi,
sã-l fac de tot sã disparã,
însã cu cȃt ȋl subțiam,
cu atȃt mai rãu mã goleam.
Dar ȋn final,

a dispãrut mãreața scarã,
și peste ciotul rãmas
pãmȃnt am aruncat.

Obosit de luptã,

pe locul lui m-am ȋntins

și pȃnã sã mã opun,

ȋntr-un vis m-am trezit.

Stau acum și privesc spre cer,
țip uimit cu liniște și tac,
piciorele-mi parcã au prins rãdãcini,
iar bratele mi le ȋnalț tȃnjind,
ca din nori perucã sã-mi fac.

Noaptea lenevind

Hai sã fumãm noaptea

ce lenevește ȋntre noi,
sã mȃncãm munții,
sã lãsam copacii goi,
sã bem rȃurile
ce dorurile ni le poartã,
și la desert servi-vom
cu poftã ceasul,
ca pe o tartã.

Hai sã zburãm ȋmpreunã,
steaua mea cu parfum de lunã,
sã ne-ntȃlnim ȋn noi,
sã ne devorãm fierbinte,
și oameni grãbiți spre nicãieri
sã-i facem scobitori.

Apoi din visele lor
ne vom face patu',
vom asculta povestea trecutului
ce va sta lângă noi,
ȋntins ȋn el, ca un covor,
vom privi lumi 
ce o sa se nascã ȋntr-o zi,
și de vom dori,
le vom cãlãri,
le vom duce poate
și ȋn viitor,
de ne desparte noaptea,
lenevind ȋntre noi.

Viața mea

Trãiesc viața-mi plutind-o
din frazã-n frazã
printre pagini,
printre cuvinte ne-nțelese,
eu sunt litera ȋn plus,
printre expresii greșite,
sunt cratima ce nu s-a pus.
Mã apasã stiloul, supãrat,
cãci nu-l ȋnțeleg,
sã fug de el ȋncerc,
dar mereu 
mã pierd,
mã gãsesc,
mã leg. 
Alerg haotic printre capitole,
ca sȃngele negru
pe sugativã,
caut definiții ȋn etern,
prizonier ȋntr-o clipã.
Strig dupa ajutor
ȋntr-o limbã ce n-o-nțeleg,
rȃndurile ȋn mine mor,
mã agãț cu unghiile 
de penițã.
Foile se rup brusc,
supãrate se revoltã,
litere ȋntortocheate mã-nconjoarã.
Cad ȋntre gratiile de verbe
și le-nțeleg, neștiind ce zic,
dar simt cu mã desfac,
mã taie,
ca raze dulci ce taie aerul,
și din mine curge literã,
cȃteva virgule
și un punct.
Toate se amestecã-n cartea
ce sub piele 
o ascund.
Mã descompun cu ea apoi,
foilie-mi curg ȋn jos,
ȋn pãmȃnt rãdãcinez
și stau 
și dorm.
Visez.

Afarã

Afarã-i vreme de te iubesc,
ȋn mine cuiburi de cocori,
cortine de raze se prãbușesc
prin mantia roz de nori.

Sub pași albi, voioși și calzi
se apleacã timida iarbã,
timpul – ȋntre ieri și azi,
la nemurire viseazã.

Copacii sub șoapte roșesc,
ce vȃntul blȃnd le aduce,
ȋn mine doruri te regãsesc,
pe buze-mi – numele-ți dulce.

Afarã-i a regãsirii vreme,
afarã-i vreme de noi,
o bancã gri o sã ne cheme,
cu un cȃntec de pițigoi.

Sub un vechi salcȃm ȋnsetat
te va cuprinde brațul meu,
afarã, pe vreme de ȋnserat,
vom fi din nou tu și eu.