cu lacrimi în pahar și vise sfărmate,
beat de regrete și nopți neuitate,
departe de noi, te rog, uită tu tot,
eu am încercat, încerc.. nu pot.

voiam să-ți zic la telefon că mi-e dor de tine și bla-bla, non-sensurile mele siropoase, și mi-am dat seama că și dacă ți le zic, și dacă nu, tot aia e. sunt doar cuvinte. și cu și fără ele, tot nu pot să mă teleportez lângă tine și să te iau în brațe. să te sărut. să te mângâi. să te simt. și știu.. nu se poate.. și îmi reproșez eu mie că-s neînțelegător. și atunci se revoltă buzele, degetele, ochii și toată ființa mea care-ți duce dorul. și doar urechea, ce te aude ocazional, îmi șoptește: nu se poate.. înțelege..

Nu am puterea de a da timpul înapoi și să te fac fericită sau să șterg ce am greșit. Însă, cu foarte mare greutate, am puterea de a renunța la nevoia mea de a te iubi, și poate așa, într-o zi, măcar tu o să fii din nou fericită.

strãjerul

stau treaz și pãzesc noaptea

ce doarme ȋn ochii tãi,

ghemuitã, liniștitã,

de cerul pistruiat fugind,

și te privesc cum o ții,

ȋn vise lungi ȋnchisã,

ca un copil ce-și ține pãtura

ce-l apãrã de monștri.

ca o prințesã ȋn turn prinsã

de strãjerul umil al nopții.

Într-o zi

Într-o zi o să-ți lipsească
buzele-mi ce te-mbrăcau,
în nopți reci, aburinde,
când cu drag te îmbrățișau.
Într-o zi o să te-ntrebe
dorul tău de am existat -
te-am iubit nebunește,
să-i spui,
ca un rege exilat.
Ai fost totul pentru ele,
și dorință și război,
într-o zi o să te cheme
umbra lor înapoi.
Dar atunci
peste hotare
depărtate voi fi plecat
și că te-am iubit nebunește,
într-o zi,
va fi uitat.

Rolul

Mă uit în oglindă

și mă văd pe tine,

cu toate că tu

nu mai ești de mult noi,

din amintiri sfărmate

și zile de mâine,

mă lupt să accept

că nu mai vii înapoi.

Și o parte din mine moare,

luată de partea ce deja a murit,

și mă-ntreb de și tu vezi în oglindă

riduri și umbre

și un suflet golit.

Și m-aș da cu fard,

de fardul ar ține, 

în propria-mi viață

să-mi fiu din nou actor,

dar rolul ce-l știu cel mai bine

e să te iubesc,

e să te ador.

Și mai repet uneori ce ți-aș spune

de timpul ar fi îngăduitor,

de ar reveni zâmbetul pe buze-ți

ce și azi mă umple de dor.

Dar lumina se stinge,

scena se schimbă,

iar personajul meu a expirat,

în spatele cortinei,

în noaptea deasă,

mă pierd printre măști,

te pierd ne-ncetat.

***

Lasã-mã sã mã ascund ȋn ochii tãi negri 

și pleopele-ți peste mine sã le trag,

de lumina zile fugind, ȋn sclipire sã mã prefac.