Adevãrata dragoste

Adevãrata dragoste
ȋncepe atunci când
privirea

devine definiția cuvintelor,
ce de sens dezbrãcate,
te renegã,
iar șoaptele celuilalt
ca niște aripi din tine cresc
și spre zbor te deschid.
Adevãrata dragoste
ȋți comprimã tot sufletul
și ți-l lasã neputincios
pe tremurul unui sãrut,
iar apoi ți-l zdrobește
cu primul rãmas-bun rostit.
Adevãrata dragoste
are inconștiența unui val
ce din mare se rupe
și pe obraz ți se varsã
ȋn vãzul tuturor.
Ea smulge ore din secunde
și peste tine le preseazã,
te face sã strãbați singurãtatea

nisipurilor mișcãtoare,
ca apoi,
ȋntr-un zâmbet,
sã-ți ȋnchidã lumea topitã
de o ȋmbrãțișare.
Adevãrata dragoste
ȋți cere totul,
iar când ai impresia
cã nu mai ai ce oferi,
sinelui te redã,
mai ȋntreg decât ai sperat
vreodatã cã vei fi.
Adevãrata dragoste
n-o vei afla cãutând-o,
ea din tine se va naște,
cum și focul

zboarã peste codri
din lemnele uscate.

Fluturii

Mã ȋntreb adesea,
dacã vulturii
din ȋnaltul cerului,
privesc vreodatã
cu invidie
la fluturi.
Oare
se ȋntreabã ei,
ȋn eternitatea lor,
cum ar fi
sã trãiascã totul
comprimat
ȋntr-o clipire?
Oare pot ei ȋnțelege
timpul
ce ȋndulgent ȋi pensuleazã,
pe când pe fluturi
ȋn noapte ȋi trage
și de secunde ȋi dezbracã?
Pot ei ȋnțelege oare
bãtaia unei aripi
ce ȋn ore se pierde,
ȋndrãgostirea vieții,
ce o adiere ține,
sau un rãmãs-bun
zis pentru totdeauna?
Sau doar cu invidie
privesc ȋn jos,
la o zbatere
ȋntre degetele timpului,
apoi se ȋnalțã tot mai sus,
ȋn impenetrabilitatea vremii,
unde totul dispare

ȋntre albele ziduri,

unde-s doar ei

și nemãrginite câmpuri,

ȋn timp ce sub acestea,

noaptea

ȋn umbre se contopește

și cu mii de valuri

ȋn suflet ȋntrebãtor

ne privește.

Dar noi, ce noroc cã suntem fluturi.

Gânduri

Realitatea este aceea care ne anuleazã toate negãrile.
Negãrile sunt refugiul când acceptarea este prea grea.

Acceptarea este limita ce se așterne atunci când nu mai fugim.

Limita este ceea care ne amintește cine suntem.

Amintirea e caricatura vieții reale.

Viața e o alunecare forțatã ȋn necunoscut.

Necunoscutul ne ȋnspãimântã, nu pentru ce e, ci pentru ce ne imaginãm noi cã e.

Imaginația e cea care elibereazã suflete, dar blocheazã minți.

Libertatea este cea care ȋți permite sã greșești.

Greșeala e umbra ȋnvãțãrii.

Ȋnvãțarea este modul nostru de a ne raporta la lume.

Lumea este podiumul pe care defilãm când nu visãm.

Visul este locul unde suntem așa cum ne-am dori sã fim.

Dorința e un vulcan ce ȋncețoșeazã obiectivitatea.

Obiectivitatea este puterea de a renunța pe moment la noi.

Renunțarea este oglindirea dureroasã a ce nu suntem.

Durerea este fratele mai mare al regretului.

Regretãm când ȋn loc de a trãi veșnic, alegem sã ne naștem din nou.

Alegererile sunt faptele pe care le facem, având impresia cã ne aparțin.

Apartenența este sentimentul de a fi complet doar prin oglindirea ȋn ceva extern.

Sentimentele sunt pașii ce ne aproprie sau ne depãrteazã de dragoste.

Dragostea este soarele realitãții, iar realitatea este luna dragostei.

O clipã de noi

Mie mereu mi-a plãcut frigul,
sã simt flori de gheațã
ȋn suflet cum ȋmi ȋnfloresc,
sã simt minutele ȋnghețate ȋn mine
cum strigã și secunde cerșesc,
sã plutesc pe sloiuri de nori,
cu fulgi ȋn necunoscut sã mã scurg,
sã privesc viitorul nenãscut
ȋnflorind din gerul de amurg.

Tu ȋn schimb preferi caldura
și fluturii ce zburdã ȋn soare,
preferi iarba ce crește de dor
și se alintã pe șoapte calde,
mugurii verzi 
ce te cheamã la visare,
onglindiri cu crengi clare
ȋn care cu drag te pierzi,
iubești sã simți rãsãritul,

ȋn povești preferi sã crezi.

Dar a fost și o clipã
numitã atunci prezent,
când fluturii mei de gheațã
petale verzi sãrutau,
iar șoapte ȋnmugurite
ȋn flori de gheațã se odihneau.
A fost atunci un moment
când absența din mine
gãlãgia primãverii a simțit,
o clipã nãscutã din tine
când eternul regãsirii
pe buze mi s-a topit.

Ȋntâmplare

Stãteam și-l priveam,
ȋn timp ce povestea lui
pe chip i se scurgea.
Era o ȋntâmplare clasicã.
El o vede pe ea,
ȋi zâmbește,
ea ȋl lasã sã-i spunã
vorbe ce de pe ea
ca frunzele uscate
se scuturã oricum.
Dar le ascultã..
Iar el, se simte bãrbat.
Ȋnsa acum, motivația era alta.
Tot egoistã, ȋntr-un fel.
Și cu același final.

– Voiam sã afle, spuse el.
Voiam sã știe ce am fãcut

De ce? se auzea aerul vibrând
de la mesele de lângã noi.
 – De ce? am ȋntrebat și eu,
ca povestea lui sã continue.
 – Voiam

sã se supere,

sã țipe,
sã mã-njure..
Voiam.. orice..

Sã simt cã-i pasã..

Cã mai pot trezi ȋn ea vreun sentiment.

Nu era o scuzã, ci era un mod,

ȋnsã eu nu știam ce sã zic.
Dar privind ȋn jur,
am descoperit multe mese
transformate

din unele cu cãlãi,

ȋn unele de judecãtori

sau chiar doar de simpli curioși.
– Voiam sã mã pãrãseascã plângând.

Un oftat lung despicã aerul.
– Și ea ce a fãcut?

Pe ea am ȋntâlnit-o

dupã câteva sãptãmâni

și am vrut sã o evit.

Dar nu am reușit.

Aștepta pe cineva,

dar mi-a fãcut semn

sã mã așez lângã ea.
Am ȋntrebat-o

dacã e bine,

dacã simte ceva.

Orice.

Ea a zâmbit,

apoi mi-a zis

ȋntâmplarea ei.

Domnișoara cuceritã

era o prietenã

pe care o rugase

sã o ajute.

Sã ȋi ajute.

M-am uitat ȋn jur,

parcã dorind sã vãd

uimire

și ȋn altcinva.

Dar eram doar noi,

iar pe aleile șerpuite

se lãsã noaptea.
 – Pentru ce?
 – Doream sã vãd

dorințã,
viațã,

scopul

arzând din nou ȋn el.
Doream sã-l eliberez.
 – De cine? ȋntrebam eu revoltat
ȋn timp ce stelele se adunarã

plictisite

deasupra noastrã.
 – De cea care i-am zis cã sunt,
atunci când m-a cucerit
prin ceea ce vream eu sã fie.

Alegeri

Eu nu vreau sã trãiesc veșnic,
nu vreau amintirea mea,
singur, ȋn mine,
s-o ȋngrop.
Nu vreau sã se uite norii
mirați la mine,
ȋn timp ce
prin albastre clepsidre trec,
și sã se-ntrebe
oare eu ce mai aștept?
Nu vreau sã pãșesc prin iarbã,
și iarba turtitã
de pasul meu nemuritor,
sã stea aplecatã
și vântul când aleargã,
s-o ocoleascã.
Eu nu vreau sã privesc lumea
ȋn necunoscut curgând,
de pe un mal de piatrã.
Eu vreau sa mã nasc din nou,
azi un val,
ce norii-l aleargã, nepãsãtor,
mâine un fir de iarbã,
ce se apleacã obligat,
sub un pas nemuritor.

Haina lui Procust

Suntem fãcuți sã fim singuri
iar relațiile sunt o luptã
cu ȋnsãși natura.
Da, iubim, oferim, primim
și uneori murim noi
ca un alt noi sã aparã.
Și nu privim niciodatã ȋn urmã.
De ne am privi,
de am vorbi cu noi ȋnșine,
o adevãratã revoltã s-ar isca.
Știm sã ne iertãm, știm sã ne ȋnțelegem,
ȋnsã ne e greu sã facem același lucru și cu alții.
Suntem egoiști.
Nu știm ce vrem,
nu știm ce avem,
nu știm scopul.

Dar știm ce ne place.
E atât de ușor sã te lași iubit!
Și e ușor uneori sã și iubești.
Dar e atât de greu sã accepți și sã ȋnțelegi.
E atât de greu sã renunți la tine,
ca sã te gândești la altul.
Iubirea e ca o garderobã.
Eu iau pielea ta și o ȋmbrac,
având grijã de ea,
tu o iei pe a mea,
și o porți de parcã ți-ar aparține.
Dar teama, oh, teama!
Cum poți sã mergi fãrã sã știi
dacã celãlalt are grija de tine?
Cum poți avea ȋncredere ȋn cineva,
când nici tu
nu ai avut grijã mereu de propria hainã?
Cum ar putea altcineva?
Și cum poți sã te adaptezi,
sã te simți comod ȋntr-o hainã
ce parcã e prea strâmtã,
parcã are o culoare ce te rușineazã,
parcã pare și excesiv purtatatã?..
Cum poți sã renunți la ceva ce-ți vine atât de bine,
și sã porți ceva strãin?
Și de ce ai face-o?
Dacã și pielea ta,
ce ȋn trecut ca o blanã de geruri te apãra,
e acum prea mare pentru cine o poartã?
Dacã o va modifica?
O va tãia, ca sã-i vinã,
o va vopsi, ca sã i se potriveascã
și poate,
din nepãsare, neatenție, neimplicare,
o va ȋmprumuta unui strãin.
Sau poate, o va uita undeva
și cu un simplu
ȋmi pare rãu
te va anunța cã a venit
dupã ce porți tu acum.
Iar ce porți tu,
dacã de fapt
e o hainã ce a fost modificatã
de atatea ori
ȋncât nu mai seamãnã cu originalul?
Toate peticele care o acoperã,
și care sunt ținute ascunse,
de fapt sunt esența originalã.
Sã le dai la o parte?
Oare o sã-ți placã ce gãsești?
Și chiar dacã ți-ar plãcea,
nu degeaba au fost ascunse..
Ce porți nu te reprezintã,
nu-ți vine,
și mai mult de atât,
nici persoana care ți-a ȋncredințat-o
nu se regãsește ȋn ea.
Cum ai putea tu?
Cum ai putea fi responsabil
pentru ceva ce nu cunoști?
Nu mai bine
te dezbraci de haina strãinã?
O iei pe a ta ȋnapoi,
și singur,
ȋn ascunzișul umbrelor,
o verifici dacã s-a murdãrit,
o cureți,
o parfumezi,
iar dacã e nevoie,
dacã a pãțit ceva,
o și peticești,
ca nimeni sã nu vadã,
cã odatã
ai fost atât de nesãbuit
ȋncât ai renunțat la o parte din tine,
pentru a purta ceva
ce nu-ți aparține.

Rost

Nu cred cã aș exista fãrã scris,
cum nici pãsãrile nu existã fãrã zbor.
Da, aș putea ciuguli iarbã
ȋn vreo ogradã uitatã de timp,
ȋnsã sã vãd cerul
doar din greșealã
și sã nu simt cuvintele

șuierându-mi sub pene,
ar fi mai rãu decât sã nu exist.
De asta probabil,
gãinile nu au minte.
De ar avea,
s-ar trage de aripi
pânã ce acestea ar crește
și rost ar cãpãta,
sau rupându-se,
le-ar elibera de povara
cerului ȋnlãnțuit la pãmânt.

Dezȋndrãgostire

Cât de greu e 

sã mã dezȋndrãgostesc de tine,

chiar de tu
te-ai dezȋndrãgostit de noi,
cât de ușor e
sã te dezrãdãcinezi din mine,
cât de greu e
sã mã dezrãmez de noi.
Cât de mult
ȋmi lipsești tu mie,
cât de mult te caut
din gânduri sã te recreez,
cât de puțin mai știu
extazul de pe buze-ți
ȋn vene sã mi-l regãsesc.
Cât de ușor
ne-am dezintegrat din tine,
cât de departe-ți sunt
ca sã ne mai crezi,
cât de ușor te rupi tu din mine,
cât de adânc ȋn dileme
mã ȋnrãdãcinez.
Cât de ușor
te ridici tu pe voci strãine,
cât de greu
de tine mã dezȋndrãgostesc.