întrebãri înjumãtãţite

mi-aş da braţul stâng

sã te mai iau odatã

la piept.

sã simt în goliciunea din mine

ecoul

promisiunilor ce încet

în tine se sting.

mi-aş da braţul

pentr-o jumãtate de atingere,

pentr-o îmbrãţişare

ce complet nu te va mai prinde.

între noi, mã întreb

de regrete

şi-ar face loc

sau noi

am putea sã ucidem mintea

pentru a mai simţi odatã

viitorul în noi bãtând?

sau poate tu,

îl simţi deja.

mã întreb de te-aş elibera

din strânsoarea mea înjumãtãţitã,

doar ca sã-ţi dau pãrul

dupa urechea stângã,

de ai fugi?

mã întreb privindu-mã din tine

cât o sã aştept

pânã când o sã renunţ

şi la mâna dreaptã,

doar pentru a rãmâne

în faţa ta, neputincios,

sperând ca mâinile tale

din libertatea cerului

peste umerii mei se vor coborî,

şi pentru o clipã,

braţele tale

ale mele le voi simţi?

digul

mai știi iubito

când de pe dig,

stropiți de valuri,

priveam acel vapor

ce striga dupã viațã?

ȋnsã valurile n-avurã milã.

mai știi cum ȋl ȋnghițeau

și norii peste el

uitare aruncau?

ești departe acum.

nici mãcar nu mã privești

cum din ceațã

ȋți caut privirea.

mã scufund și eu

și ȋncet, totul m-a pãrãsit.

am rãmas eu

și dorul de tine.

speranța a fugit și ea,

pe un pãmânt mai sigur.

doar eu și dorul

atingerii tale..

mai știi iubito,

cum nepãsãtori ne-am ȋntors

spre țărm

când eu te-am ȋntrebat:

s-a dus.. mergem acasã?

acum, mã duc eu.

sã vii acasã, ȋntr-o zi.

neȋntâlnire

mi-am pus ochelarii,

dupã ce i-am șters de praf,

și apoi m-am ȋntins.

ieri noapte te-am visat,

dar tu mi-ai zis,

când sã te cuprind voiam..

mi-ai zis: nu te recunosc..

așa cã acum,

cu ochelarii negri puși,

fãrã barbã,

și ȋn haine de galã,

aștept caleașca sã mã ia..

și sã adorm.

mi-am pus ochelarii iubito!

poate așa, chiar de eu nu,

tu mã vei vedea.

răget

te-ai rupt de mine

cum se rupe răgetul de leoaicã

și din calea ei

frunze vinovate

ȋn râuri repezi cad.

da, te-ai rupt de mine

și mã privesc gânduri

cum spre cer mã-ndrept,

ca un urlet

ce zice multe,

dar ce singur e insuficient.

al cui e pãcatul?

amintirile noastre
curios mã privesc
din ochii ei.

eu mã feresc
și ȋn ochiul stâng port greșala
de a te fi pãrãsit,
ȋn ochiul drept vina
de a mã simți iubit.

plec capul rușinat,
tu plângi ȋn uitate clipe,
când eu consolez
mâini ce nu pot fi iubite.

și al cui e pãcatul, mã ȋntreb,
ignorând
buze ce promit eternul
când ȋn mine te aud plângând..

al cui e pãcatul?

al meu, cã doresc sã trãiesc,
al ei,
cã mã face sã mã simt viu
când ȋn mine mori tu,
și uit atunci sã mai fiu?

suferim toți,
iar iubirea
ce cândva ne ținea legați,
ne-a ȋmprãștiat
ȋntr-un univers dereglat..

tu,
sufletul meu, pierdutã ȋn trecut,
ea
tot ce la tine nu am avut,
eu,
ce uit cât de norocos am fost..
și o privesc pe ea și uit
cã trecutul are un cost..

și mã ridic atunci
pânã sã fie prea târziu,
o las nedumeritã,
o las, dar știu
cã pentru ea
viitorul va veni.

și nu mai privesc ȋn urmã.

mã voi așeza aici,
unde pãmântul e dur
și iarba-i necãlcatã,
unde nu-i nimeni ȋn jur,
unde poți fi ascultatã..

o sã ȋnchid ochiul drept
și ce a fost odatã
o sã-mi amintesc.
nu te voi mai avea,
dar nici vântul n-are aceleași ploi,
și nu te voi cãuta..
dar ȋncep sã mã jupoi,
și undeva acolo,
particule din tine
ȋn mine stând ascunse,
se vor elibera.
cerul se va umple
și eu te voi respira.

aici, pe pãmântul dur
cu iarba necãlcatã,
te respir
pentru ultima datã.

ȋnchid și ochiul stâng.

pe pãmântul moale,
iarba se lasã,
și lângã ea ȋmi face loc,
iar eu mã-ntreb
de ce nu te-am avut deloc?

liniștea

e atâta tãcere ȋntre noi,

cã și ceasul de pe perete

ȋn naturã moartã

s-a transformat.

totul e schimbare..

dar nimic nou nu e..

inima, ciudat, ȋncã ȋmi bate..

și zice același refren..

dar tu nu o mai auzi..

e atâta liniște iubito

cã vãd cuvintele descompuse

de rușine, putrezind.

vãd durerea inghițindu-mã,

și limba ca o cascadã,

ȋn adâncuri ȋmi cade,

și vocea mea mutã,

ce mângâia liniștea

ȋntreba de tine, cred..

de tine ȋntreabã..

atâta liniște!

și nu știu sã ȋnot..

tot spațiul ãsta dintre noi

ce mi se pare mort,

ȋnapoi ȋn mine privește.

da.. inima bãtea..

dar de rușine, se oprește..

ȋntind mâna spre tine,

ca pe un buchet ofilit,

sperând, cã doar gestul conteazã..

dar prin atâta tãcere,

nici ea nu mai ȋnainteazã..

ca pãmântul uscat,

cade ȋn gol..

te privesc cum te stingi,

ȋntr-o umbrã, așa, domol,

și conturul calm ți se pierde..

da.. e tãcere totul..

și cândva,

piciorele ȋmi alergau

spre pașii tãi..

acum,

ca brațele unei scãri ruginite

și ele cedeazã..

și nu mai simt nimic..

ȋți vãd și ultima dungã

ȋn obscuriate dispãrând..

și apoi...e liniște..

e ȋntuneric..

și nu mai simt nimic.

mai știi?

mai știi iubito

când rãsfoiam curioși

cãrți necitie,

ca sã le aflãm secretul?

mai știi cum ȋți ziceam

ca nu critica,

nu tatuajul de pe ele

e ceea ce conteazã?

și tu, iubito, ȋmi zâmbeai.

oare,

mã ȋntreb de pe o tarabã,

rãsfoindu-mã,

de chiar conteazã?

chipul tãu ȋmi e copertat

și mâinile tale mi-au furat

scoarța ce finalu-l poartã..

șoptește-mi iubito,

când m-ai citit,

de-mi mai scria ceva

dupã sfârșit..

cum de..?

cum de-ți place de mine,
cã-s doar un simplu om,
nu reușesc sã ȋnțeleg.
ai putea sã ai un univers ȋntreg,
și toți fericitã te-ar face,
dar tu
ȋmi zâmbești doar mie
și lumea mea,
ȋn dorul tãu se preface.
cum de exiști
și rãmâi
ȋn mintea mea uitatã,
când te privesc și nu ȋnțeleg
de e iubire adevãratã?
și nu ȋnțeleg de ce eu pot
fericirea pe chip sã-ți pun,
când stau pierdut, ȋn ȋntrebãri
când lumile ȋncet mi-apun,
și tu, peste toate
ȋmi zâmbești sincer și curat..
ce am fãcut de ești aici,
mã ȋntreb neȋncetat.

viața fãrã tine

mi-am imaginat viața fãrã tine.

am privit ȋnainte 

și am pãșit grãbit

pe tine ȋn urmã lãsându-te.

și am mers mult,

am mers singur,

cu ochi curioși

ce uneori m-au acompaniat,

dar eu doar le-am mulțumit,

ȋnsã nu am ezitat.

nu m-am oprit nici la cerșetori

ce povești aveau de dat,

nici la pomene

cu suflete de ȋnchiriat.

când am știut cã departe am ajuns,

m-am oprit si m-am așezat.

acum stau

pe o stâncã ce privește ȋn gol

și îmi imaginez viața fãrã tine.

și prima oarã

simt murind, buzele-mi ofilite,

cãci fãrã ale tale,

cum pot fi ele iubite?

dar mã despart de ele.

apoi simt obrazul, uscat

cãci cu ce sã se hrãneascã

dacã de tine nu e alintat?

dar ȋl las liber

și ȋl privesc, cum ȋn praf se preface.

ȋmi ȋntind mâna,

ȋnsã și atingerea mea tace..

fãrã tine, degete revoltate

ȋn urmã privesc.

se desprind de mine

și ȋn trecut grãbite, ȋn amintiri rãtãcesc.

dar nu-i nimic. mã am pe mine.

apoi vine seara,

și trupu-mi ofteazã ȋncet.

inspir sã mã liniștesc,

dar aerul e uscat..

nu ești tu...

e atât de nefiresc!

inima mi se zbate nebunã,

ca o pasãre ce liberã se vrea,

și colivia de coaste

sub gheare le ia.

și mã lupt sã o țin ȋn mine,

promițându-i fericire..

dar ea nu mã crede..

ea mã ȋntreabã de tine..

dar ești departe.

și nu am ce sã-i promit.

așa cã stau, pe stânca ce sub mine crește

și privirea-mi tristã

inimii 

ȋi spune adio.

ȋncerc sã mã ridic,

sã plec mai departe,

când simt tãlpile ȋnrãdãcinate.

ȋntorc capul,

sperând sã nu fi mers mult,

și ochii mi se scurg,

ȋn gropițele-ți uitate.

iar eu stau,

un copac la margine de drum,

fãrã nimic,

nici rãu, nici bun,

și-mi aduc aminte

cã doar tu mã fãceai ȋntreg,

cu ochi, cu buze,

cu picioare ce merg,

cu o inimã

ce bate ȋn ritmul zâmbetelor tale..

deschid ochii,

tu dormi lângã mine.

eu sunt viu și te strâng ȋn brațe,

buzele-mi zâmbesc,

ești iar aproape.

te sãrut pe frunte,

tu te cuibãrești ȋn mine,

și eu sper sã nu pleci vreodatã.

cãci viața fãrã tine

mã face sã rãtãcesc

ȋntr-o lume uitatã.

te iubesc.