Toamna

E toamnã pentru prima oarã,
și pozele noastre, 
ca niște frunze moarte,
pe pãmȃntul uscat,
cad.

E toamnã și e frig
și vȃntul, ca o șoaptã,
regretele mi le rãscolește,
și imaginea ta,
ȋn lacrimi,
o scald.

Și ȋnchid geamul,
focul arde singur
și ȋmi spune cã am rãmas,
eu cu el, 
ȋn camera goalã,
unde pe pat,

atingerile tale
mȃngȃietoare,
zac.

Mã ȋntind și ignor
parfumu-ți ce e pe pernã,
sãrutul ce pe piele 
mi-a rãmas,
ȋnchid ochii, 
și cã te vei ȋntoarce, 
iar și iar,
mã prefac.

Și trec orele 
și chiar și focul
sã mã ignore a ȋnvãțat.
Mã uit pe geam
la banca udã,
unde cȃndva mã așteptai,
acum e goalã,
pustiitã, 
sub bãtrȃnul 
copac.

Și ȋnțeleg. 
E toamna iar
și așa va fi de acum,
și cerul, ca o oglindã,
ruginit, 
mã privește,
și aș vrea sã ȋi vorbesc,
sã strig, sã urlu, 
sã te chem..
Dar tac.

Ies din casã, 
din via noastrã, 
iar roadele-i niciodatã
nu o sã i le gust,
și e melancolie,
e ca odinioarã,
cȃnd totul pãrea injust.
Mã uit ȋn jur,
caut primãvara
și noaptea de vise
ȋncep sã o
dezbrac.

Și trec zile..
Trec chiar sãptãmȃni,
iar cãrãrile șerpuite
ȋn lacrimi se odihnesc.
Frunzele mai cad,
mai rare, 
iar șoaptele mã ocolesc.
Nu mai știu nimic,
de tine,
iar noi de mult nu mai e,
copacii-s goi, 
frunze ȋmprãștiate,
ȋn mine se regãsesc.
Trecatori fugind,
cu umbrele, 
nepãsãtori mã lovesc..
Și se uitã toți
dincolo de mine,
spre parcul gol,
cel uitat,
și al sãu

neoglindit
lac.

Iar eu mã așez.
Nu mai simt frigul,
cu ploaia rece
și eu curg.
E toamnã.
Și nu mai am 
unde sã ajung.
E toamnã,
și eu, 
cu sufletul sãrac,
ȋntind mȃna,
și cu vȃntul, 
ȋncerc sã mã ȋmpac.

Nu mai sunt,

și cã am fost,
de mult am uitat,
plutesc stingher

și caut
un drag parfum
de liliac.