Douã pãsãri

Douã pãsãri 
cãlãtoare,
pe cerul înstelat,
cautã o cãrare,
ce vremea
a uitat,

ȋmbrãţişate,
într-un fulg
de nea.
În spate un amurg,
în faţã 
uitarea.
Se rostogolesc,
într-o picãtura,
fãrã a mai şti
cine erau 
odatã.
Şi fãrã a mai fi
a cerului patã,
pe un chip acum,
într-o lacrimã,
cãzȃnd,

îşi spun
ultima 
minciunã.