Şoapta ta

Nu am cum sã vorbesc o vreme,

cãci pe buze-mi s-a aşezat,

șoapta ta, ce zbura sã cheme,

din depãrtãri, un prinţ adevãrat.

Dar şoapta ta s-a rãtãcit,

ajungând doar la un hoţ,

ce nu a fost vreodatã iubit,

și nici tu sã-l iubeşti, nu o sã poţi.

Şi nu înţeleg de ce nu fugi,

cãci aici nu ai de ce sta,

toate temerile ce le alungi,

ȋn ochii mei se vor aduna.

Dar tu nu pleci. Pari atât de pierdutã,

nemişcatã în noaptea eternã,

o iubire purã, rãtãcitã,

doar cu vise, fãrã vinã.

Iar eu nu pot acum vorbi,

cãci atunci te-ai speria,

nu pot nici mãcar zâmbi,

știu sigur cã ai zbura.

Şi mã întreb, cât vei mai sta,

de eşti sau nu obositã,

poate şoapta o vei uita

mãcar o vreme, rãtãcitã.

Cãci sclipeşte atât de pur,

de sãracã, fãrã de secrete,

și mã-ntreb, de pot sã o fur,

sã-mi alunge din regrete.

Aş avea nevoie de ea,

dar ea, de mine n-are,

și de pe mine m-ar vedea,

sunt sigur cã ar dispare.

Şi nu e drept sã o mint,

cãci nu pe mine mã vroia,

nu am dreptul sã o alint,

nu pe mine mã cãuta..

Aşã cã o s-o las sã plece,

Chiar de asta nu mi-aş dori,

Cãci ştiu cã pe aici nu va mai trece...

Dar o las şi îi voi şopti..

Te-aş iubi..