Scrisoarea

Pe masa noastrã sunt douã pahare,

Unu-i gol, altu-i mai plin,

Afarã ploaia tot mai cade,

Şi torn din sticla de vin.

E opt deja. Nu mai cred

În dreptate, vinã sau pãcat,

Şi nu vreau sã accept

Cã din viaţã-mi, tu ai plecat.

Nu ai venit.. Şi nu vreau sã ştiu,

Dar ieri, eram împreunã,

Aveam vise şi îmi cereai sã fiu,

Cel ce dragostea are sã-ţi spunã.

Ar trebui sã uit, sã trec mai departe,

Sã nu ştiu ce a fost, ar trebui,

Şi îţi citesc ultima scrisoare,

Ca iubirea noastrã, sã poatã pieri.

Dar nu pot.. Şi încerc iarã,

Încerc, dar nu pot regreta nimic,

Nu pot, chiar de o sã doarã,

Nici noaptea de mai, nici cã te-am iubit.

Ştiu cã îţi e greu, dar nici mie nu-mi e uşor,

Sã simt cã sunt a ta, când sufletu-mi e gol.

Sã am atâtea amintiri, sã le vreau uitate,

Sã fie fãrã tine.. Dar ştiu cã nu se poate.

Şi cred cã de acum, te voi iubi mereu,

Într-un fel, ce pot sã îl înţeleg doar eu,

Şi nu îţi cer sã mã înţelegi vreodatã,

Dar de poţi, te rog, mã iartã.

..Te-aş ierta.. De ai putea sã-mi redai,

Dorinţa de din nou a iubi,

Ca atunci, în noaptea de mai,

În care tu, acum sã nu mai fi..

Şi probabil te întrebi de ce,

De lângã tine a vrut sã plece,

Singura fiinţã pe care o iubeai,

Dar ştii, nu sunt un înger din Rai.

Sunt o simplã fiinţã, muritoare,

Ce azi e veşnicã şi mâine moare,

Doar un zâmbet, pe un chip rãtãcit,

Un simplu vis, ce s-a sfârşit.

  

Şi nu pot fi mereu lângã tine,

E doar o zi, ce câte-odatã revine,

Şi tu eşti a ei şi încerci a uita,

Cã ea niciodatã, nu va fi a ta.

Şi sã nu îţi parã rãu. Sã nu ai regrete,

Cãci suntem toţi a amintirii oaspete,

Trãieşte azi, cu lacrimi sau zâmbet,

Mergi mai departe, mergi încet.

Şi el puse scrisoarea, fãrã a o termina,

Pe focul lumânãrii, ce pe masã se stingea,

Iar din fumul ei, un cuvânt se înãlţa..

Adio.. Şi ploaia încet cãdea.