Lupul

– Iar sã merg la vânãtoare,
    iar sã caut, iar sã alerg,
   sã fug în noapte, departe de Soare..
   Aş vrea soarta sã mi-o aleg.
   Sã fiu eu mielul, pe pajiştea verde,
   sã privesc cerul, la Luna sã nu strig,
   sã mã caute fraţii, de umbra mã pierde,
   sã stau la cald în nopţi de frig.
   Sã am mâncarea la picioare,
   sã nu trãiesc prins în timp,
   e posibil, oricum, oare,
   pentru un ceas blana sã-mi-o schimb?
  Cãci am obosit.. Oasele mã dor,
  şi nu mai vreau atât sã fug,
  doar pe câmpii verzi aş vrea sã zbor..
  Vreau un miel sã ajung!

Şi un strigãt profund se auzi în noapte,
iar codrul crengile şi le lãsã scuturate,
un ţipãt parcã, un urlet stins,
şi în apãsarea nopţii, lupul se lãsã prins.
Visul cobori peste un bot ascuţit,
şi pânã în zori, lupul rãmãse neclintit.

– Ce noapte ciudatã, parcã am şi visat,
    şi nu ştiu cum se fãcea,
    dar parcã eram schimbat..

  Se ridica lupul, se duse sã bea,
  paşii îi erau ciudaţi, de mers nu prea putea,
  amorţeala vârstei, se gândi sãracul,
  şi ajunse la râu şi acolo, vãzu pe altul..

      – Sã beau ca sã-mi revin...
     Apã rece ca de la izvor..
     Şi sã mãnânc, sã fiu iar plin..
     Prin pajişti verzi o sã cobor..

Se aplecã şi apa începu a o sorbi,
Dar cȃnd în oglinzirea ei se vãzu, se opri.

     – Ce ciudãţenie e asta?! Ce coşmar!
   Unde mi-e blana asprã, cenuşie,
   fãrã urechi lungi, cum de apar?
   Ce s-a întâmplat? Ce e cu mine?!

Într-adevar, dupã o noapte lungã,
lupul primi şansa sã ajungã,

aşa cum şi-a dorit.

Şi începu deodatã, a fi fericit.

– Sau poate e un vis, nu un coşmar,
    doar sunt aşa cum am vrut,
    am primit o schimbare în dar,

şi pot sã fac tot ce n-am putut.

Sã zburd fãrã griji, sã alerg,
   şi timpul sã nu mai conteze,
   toate de acum eu le aleg,
   iar noaptea trupu-mi o sã viseze.

Şi începu lupul sã sarã pe câmpii,
era ciudat, cãci nu vezi în orice zi

aşa ceva de aproape.

Începu sã zburde şi din iarbã sã se îndoape.
Începu câmpiile sã le urce,

apa parcã îi era mai dulce,

Dar când se simţi însfârşit sãtul,

În interior, parcã era altul.

– E aşa bine.. Dar în afarã de pãscut,
   sã mai fac şi altceva aş mai vrea..
    Aproape o ora deja a trecut,

din viaţa în care noaptea nu mã vrea.
   Dar e bine şi aşa.. O sã pot sã mã odihnesc..
   Sã îmi mai revin din ostenealã..
   Totul uşor acum am sã primesc,
   iar burta, nu o sã îmi mai fie goalã.

Şi cum stãtea el întins pe iarbã,
vântul urechilor, un zgomot îi poartã,
cãci parcã se apropia ceva din spate,
Iar speriat, lupul-miel, se întoarce.

– Cine e acolo?... E miros de lup...
    Frate, ştiu cã vii.. Dã-mi ascultare!
    Lasã-mi locul pe iarba sã-l ocup,
    şi lasã-mã sã-ţi dau o explicare.


 Din tufiş un lup tânãr apãru,
 colţii îşi arãtã, înfometat pãru,
 paşii înceți, dar siguri, îi erau spre mâncare,
 dar mielul din faţã, îi ceru îndurare.

– Sunt şi eu lup, doar m-am schimbat,
  nu ştiu ce am fãcut, ce am greşit,
  dar sunt fratele tãu! E adevãrat!
  A fost prima oarã când aşa m-am trezit!

Lupul se opri pentru o secundã,

 dar neconvins, doar ca sã spunã:

– Poate eşti frate, dar blana-ţi e spre trãdare,
  Iar foamea mea, nu mai are amânare..