Liniștea

Spune-mi liniște,
de ce ȋn mine urli,
de ce umbrele tale 
coboarã ca niște ulii
și de ce ghearele 
de regrete
de dor
de amintire,
ȋn coaste mi le ȋnfigi,
ca un vȃnãtor ȋnfometat
coborȃt fãrã știre?

Ți-am dat tot,
de ce din mine mai ciugulești
fire albe de dorințã?

Și de ce mã acoperi
cu aripi ce timpul cuprind,
cu gȃnduri ce nu se sting,
și de ce mereu mã prind
ȋn ochii tãi,
iubirea mea,
cȃnd lași ȋncet peste noi
sã alunece
tãcerea?