Abisul de dupã munte

Stau ȋn vȃrful 
muntelui,
vȃntul mã-ntreabã 
ce vreau,
ce caut,
dar eu
nu știu.
Privesc ȋn jur,
pãsãri ce nu le cunosc,
ignorȃndu-mã
mã ciugulesc.

Deasupra mea,
printre cȃțiva nori,
apã caldã
picurã ne-ncetat.
Simt gust de libertate
pe piela-mi arsã
de trecut,
și ȋn depãrtãri
Timpul ȋl vãd
dansȃnd.
Sub picioare 
printre pietre și iarbã,
o cãrare de praf
se așterne, 
chemãtoare,
iar eu,
un val fãrã de putere,
pãșesc pe ea,
ȋn jos.
O brizã caldã se ridicã
și mã cheamã
cu șoapte, 
spre drumul ce se 
terminã,
și unde un altul

ȋncepe.
Nu mai e nimic acolo,
doar un gol spre etern,
o cãdere spre 
necunoscut,
spre abisul de dupã munte,
cu stȃnci abrupte,
ce lumina o ȋnghit,
ȋntr-un sunet
pașnic.
Iar  jos de tot,
dupã gropi și caverne,
pe fundul prãpastiei,
ca un lac neclintit
se odihnește,
o oglindã.