Tristețea serii o vãd trecând
la orele târzii, pe aleile pustii,
ce drumul mi-l șerpuiesc acasã.
Acolo, pe bãnci oftând,
chipuri triste, cenușii,
ȋngândurat mereu mã lasã.
Drumul neștiut, curgând
ȋn ochii lor ȋl pot privi.
Cu bune. Cu rele. O viațã.
I-aș ȋntreba ȋn glas tremurând,
de lângã ei mã pot odihni,
sã știe, cã mie ȋmi pasã.
Apoi mã privesc și alunecând,
simt regrete, ce nu pot primi
și mã-ndepãrtez fãrã speranțã.
Uit de ei, mințind, crezând
cã bãncile lor, pe mine mã vor ocoli.
Dar adevãrul aleilor mã apasã.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu