Fluturii

Mã ȋntreb adesea,
dacã vulturii
din ȋnaltul cerului,
privesc vreodatã
cu invidie
la fluturi.
Oare
se ȋntreabã ei,
ȋn eternitatea lor,
cum ar fi
sã trãiascã totul
comprimat
ȋntr-o clipire?
Oare pot ei ȋnțelege
timpul
ce ȋndulgent ȋi pensuleazã,
pe când pe fluturi
ȋn noapte ȋi trage
și de secunde ȋi dezbracã?
Pot ei ȋnțelege oare
bãtaia unei aripi
ce ȋn ore se pierde,
ȋndrãgostirea vieții,
ce o adiere ține,
sau un rãmãs-bun
zis pentru totdeauna?
Sau doar cu invidie
privesc ȋn jos,
la o zbatere
ȋntre degetele timpului,
apoi se ȋnalțã tot mai sus,
ȋn impenetrabilitatea vremii,
unde totul dispare

ȋntre albele ziduri,

unde-s doar ei

și nemãrginite câmpuri,

ȋn timp ce sub acestea,

noaptea

ȋn umbre se contopește

și cu mii de valuri

ȋn suflet ȋntrebãtor

ne privește.

Dar noi, ce noroc cã suntem fluturi.