Epilog

De atâtea ploi

a mucegãit sufletul ȋn mine,
și cu extinderea asta bolnavicioasã
rãmân fãrã spațiu
ȋn care sã mã ascund.
Frigul crește și el,
acoperind pereții,
gratiile crapã
sub sloiul amintirilor,
iar vocea ta ȋnmuguritoare cândva,
se scurge acum
prin mine,
ca fumul de toamnã
ce se târãște
spre cer.
Vãd cum stoluri pleacã
și fulgii resemnați,
ȋn gol pãșesc,
se scuturã și crengile uscate,
și mã cheamã
și eu sã fac la fel.
Privirea-mi devine apãsatã,
ca râurile șerpuite
ce sub gheațã,

cuminți, se opresc,
așa și eu mã-ntind
sub plapuma pleoapelor tale,
și las ultimii stropi din mine
sã inspire,
ultimul gând de primavarã
din noi.