Fuga

Când suntem mici 
vrem sã fim ca pãrinții noștri. 
Apoi mai creștem și vrem mai mult.
Ne gãsim supereroi 
și credem ȋn povești.
Când ele se spulberã, 
furãm identitea noastra de peste ani,
ca sã pãrem mai maturi.
Bem și ne fumãm personalitatea.
Apoi ne ȋndrãgostim.
Devenim ce ar dori celãlalt sã fim. 
Ne despãrțim 
și pânã aflãm cine suntem, 
ne ȋndrãgostim din nou.
Muncim ascultând de societate,
devenim media celor ce zboarã
cu a celor ce ȋi privesc.

Ȋntr-o zi apoi, avem copii. 
Punem pozele lor peste tot 
și devenim rãspunzãtori pentru libertatea lor. 
Reușita lor ne aparține,

iar alegerile nereușite, le iertãm

ca niște judecãtori indulgenți,

cu condiția sã fim recunoscuți ca atare.

Puterea ne ȋmbatã.
Apoi ȋmbãtrânim și ne ȋntrebãm

cine am fost,
cine suntem
și mai ales, ce puteam fi.
Iar când aflãm,

ȋncercãm sã ne mințim devenind pãrinții nepoților.
Ȋncercãm sã-i ȋnvãțãm ce am ȋnvãțat
irosind.

Dar ei nu ne ascultã,
așa cum nici noi nu ne-am ascultat.
Și așa, zbuciumul ȋnceteazã.
Fuga inutila de noi
ȋnceteazã și ea.
Și atunci,
totul devine mai clar.
De aceea probabil

ne e teamã și de moarte.
E singurul moment 
când suntem noi,
de mãști și
de iluzii 
goi.