De vorbã cu Liniștea

–  Zi-mi, te rog, de ce se evaporã dragostea?

–  Dragostea e purã când o gãsești. Ȋți dã senzația de zbor, de euforie. Poți vedea lucrurile care conteazã, te simți ca un spectator care ȋnțelege trucul din spatele magiei. Apoi, apare plãcerea de a simți asta. Nevoia de a o avea mereu, iar teama cã acesatã senzație ar putea dispãrea, este apãsãtoare. Bântuitoare. Devii suspicios, vrei mai mult, cauți dovezi și ȋncercând sã simți puritatea senzației, nu mai simți nimic. 
            – De ce?
            – Pentru cã dragostea nu vine ca o trãsãturã ȋn plus. Nu e o mascã sau o hainã.. Nu e un lucru artificial fãcut din gesturi. Nu poți ajunge la ea pe drumuri cunoscute. Te scufunzi ȋn ea ca ȋntr-un lac, și la un moment dat, picioarele tale vor atinge pãmântul. E ca un drum pe munte.. Când ești ȋn vârf vei vedea doar cãrarea care te-a dus acolo.
            – Și atunci ce e ea? insistam eu.
            – Ea e un cadou. Trebuie tratatã ca un cadou. Nu se cere, nu se impune. Se primește. Și se aprecieazã. 
            – Iar dacã ea dispare..
           – Ai regreta un pahar de apã rece ȋntr-o zi prea ȋnsoritã și mult prea caldã? 
Liniștea rãspunse ȋn locul meu.