Ușa

Douã bãtãi 
ușoare
ușa crãpatã
o mȃngȃiarã.
Ea le auzi
ȋnsã 
nu se ridicã.
Privirea-i curgea
pe cerul ȋnstelat,
iar ȋn paharul ei,
trecutul ȋncet
picura.
  – Deschide, e Poșta,
se auzi o voce 
cȃndva cunoscutã.
Dar ușa 
nu se clinti.
El se uitã ȋn jur,
cu pachetul

tremurȃnd.
Mai bãtu 
odatã,
ne-ncrezator,
la ușa 
ce numele-i purta.
Apoi se ȋntoarse,
cadoul pe preș
ȋl lãsã,
și scãrile șerpuite
le coborȋ.
I-ar fi plãcut..
M-ar fi crezut..
Și șoaptea lui
cu fiecare pas
se stingea.
A doua zi,
o mȃnã 
pachetul ȋl luã..
De ce oare
curãțenia sã o
strici,cȃnd 
Fericirea
nu mai locuiește
aici?