Starea

Se fãcu tȃrziu,
noaptea 
rãmȃnea ȋn urmã,
gustul cinei
se topi 
ȋn gustul buzelor
uscate,
iar setea 
se stinse
ȋn șoapte
de dor.
Apoi 
apãru din nou
ca plãcerea,
sã o hrãneascã,
ȋn eternul,
ce banca lor

ȋnveli.

Trecuse o viațã,
parcã,
de cȃnd privirea ei
pe a lui o zãri,
tremurȃnd ca o razã
peste buchetul
de trandafiri.
Și era liniște
acum, și
ȋmbrãțișați
timpul ȋl ascultau
plȃngȃnd.
Iarba le dansa 
la picioare,
și ei ca un copac
visele
spre cer
și le ȋnãlțau.
El o sãrutã
și o strȃnse,
ca o obsesie,
ce sufletul 
cuprinde.
Timpul se trezi,
cãtușele
și le rupse,
și pe buzele lui
se lipi.
  – Aș vrea sã te ȋntreb..
Ȋnsã un deget,
cu gust de libertate,
curiozitatea
ȋn ȋntuneric
o trimise.
  ­­­­­­­– De mã ȋntrebi, 
mã pierd pe mine
și de ȋți rãspund,
spuse ea,
misterul dispare,
și cu el
și aceastã stare,
de beție,
de vis,
de etern.