Povestea ei

Durerea se nãștea
cȃnd ieșeai zȃmbind pe ușã,
ca un prizonier
ce aerul ȋl simte din nou.
Eu te așteptam cu orele,
ȋntrebȃndu-mã de ești bine,
de am greșit,
de te am rãnit.
Și eram pregatitã 
sã ȋmi cer scuze,
pentru orice mintea ta

considera cã am uitat.
Și intrai ȋn casã,
și pȃnã sã ajung la tine,
tristețea te cuprindea din nou,
iar vorbele mele, 
tot discursul pregãtit,
se stingea ca un foc de tabãrã
ȋn mijlocul unei furtuni.
Treceai pe lȃngã mine,
ca un animal plictisit,
ce de prada lui, astãzi
nu are chef.
Mã așezam cuminte,
visȃnd la trecut,
rãsfoind albume, 
unde ȋncã zȃmbeai.
Dar oare zȃmbeai datoritã mie?
Oare știai cã sunt și eu?
Oare ai știut vreodatã?
Și lãsam tot și ȋnlãcrimatã,
cu dușul cald, curgeam și eu.
Te auzeam vorbind,
glumind cu prieteni,
rȃzȃnd de parcã nici nu eram,
și mã durea ignoranța,
mã durea nesimțirea,
dar le aș fi putut ierta.
Cãci pȃnã la urmã,
nu asta e iubirea?
Ȋn imaginația mea naivã,
eu asta credeam.
Și m-aș fi obișnuit, probabil,
sã iubesc cȃt pentru doi,
sã fiu singurã ȋn cuplu,
tu sã rãzi,
eu sa sufãr pentru noi,
sã fiu vinovatã,
pentru tot ce nu suntem,
și pentru tot ce puteam fi.
M-am simțit abandonatã,
lãsatã pe margine,
sã supravețuiesc,
din ce mintea mea bolnavã
ȋmi șoptea cã ȋn tine,
odatã,
o sã gãsesc.
Și treceai pe lȃngã mine,
și nici mãcar nu mã priveai,
eram doar un cerșetor
pe marginea strãzii,
ce dacã primea un bãnuț,
se simțea recunoscãtor.
Și mã hrãneam din amintiri,
dorințe și speranțe,
ȋn timp ce tu 
din orgoliu te ȋnfruptai.
Ȋmi vorbeai cu dispreț,
ne mai recunoscȃndu-mã,
și cum sã te condamn?
Nici eu nu mã mai cunoșteam..
Și mã adunam ca o farfurie,
ce ȋn bucãți s-a spart,
mã fãceam la loc,
aproape ca prima oarã,
aproape eu,
aproape ȋntreagã.
Și mã priveam ȋn oglindã,
cȃnd tu te ȋncãlțai iarã,
și chipul obosit 
al omului strãzii,

ȋmi zȃmbea prietenește.
Ȋmi fãcea semn sã mã așez,
sã ȋntind mȃna și sã aștept.
Abandonatã.
Și ușa se ȋnchidea

ȋn urma ta.
Iar eu mã mințeam,

nu mai știam adevãrul,
ce e real și ce nu e,
și obișnuința ta
o simțeam ca fiind
vina mea.
Și mi-am fãcut curaj
și ți-am zis tot ce aveam pe suflet,
tu te-ai prefãcut interesat,
plȃngeam de dor,
iar tu zȃmbeai caraghios.
Și mã ȋntrebam, cine suntem noi?
Amețitã, cu visele 
pe mine prãbușite,
spre ușa afurisitã m-am tȃrȃt,
ea s-a deschis,
eu am pãșit,
și de atunci alerg
și nu m-am oprit.
Și ȋncã sunt de vinã,
pentru tot ce ȋmi imaginam,
pentru tot ce gãseam ȋn tine
și ce de fapt, nu exista,
sunt de vinã
cã am iubit,
și nu cã te-am iubit pe tine,
ci cã ȋn iubire respiram.
Și e dureros fãrã vise,
dar era mai ucigãtor,
sã mã trezesc lȃngã tine
cȃnd doar durerea mea

era ȋntre noi.
Și abandonez iubirea,
o las sã cerșeascã,
așa cum și eu am cerșit,
iar banuți nu mai am,
sunt pustie, cu tine pe toți
i-am cheltuit.