liniștea

e atâta tãcere ȋntre noi,

cã și ceasul de pe perete

ȋn naturã moartã

s-a transformat.

totul e schimbare..

dar nimic nou nu e..

inima, ciudat, ȋncã ȋmi bate..

și zice același refren..

dar tu nu o mai auzi..

e atâta liniște iubito

cã vãd cuvintele descompuse

de rușine, putrezind.

vãd durerea inghițindu-mã,

și limba ca o cascadã,

ȋn adâncuri ȋmi cade,

și vocea mea mutã,

ce mângâia liniștea

ȋntreba de tine, cred..

de tine ȋntreabã..

atâta liniște!

și nu știu sã ȋnot..

tot spațiul ãsta dintre noi

ce mi se pare mort,

ȋnapoi ȋn mine privește.

da.. inima bãtea..

dar de rușine, se oprește..

ȋntind mâna spre tine,

ca pe un buchet ofilit,

sperând, cã doar gestul conteazã..

dar prin atâta tãcere,

nici ea nu mai ȋnainteazã..

ca pãmântul uscat,

cade ȋn gol..

te privesc cum te stingi,

ȋntr-o umbrã, așa, domol,

și conturul calm ți se pierde..

da.. e tãcere totul..

și cândva,

piciorele ȋmi alergau

spre pașii tãi..

acum,

ca brațele unei scãri ruginite

și ele cedeazã..

și nu mai simt nimic..

ȋți vãd și ultima dungã

ȋn obscuriate dispãrând..

și apoi...e liniște..

e ȋntuneric..

și nu mai simt nimic.