al cui e pãcatul?

amintirile noastre
curios mã privesc
din ochii ei.

eu mã feresc
și ȋn ochiul stâng port greșala
de a te fi pãrãsit,
ȋn ochiul drept vina
de a mã simți iubit.

plec capul rușinat,
tu plângi ȋn uitate clipe,
când eu consolez
mâini ce nu pot fi iubite.

și al cui e pãcatul, mã ȋntreb,
ignorând
buze ce promit eternul
când ȋn mine te aud plângând..

al cui e pãcatul?

al meu, cã doresc sã trãiesc,
al ei,
cã mã face sã mã simt viu
când ȋn mine mori tu,
și uit atunci sã mai fiu?

suferim toți,
iar iubirea
ce cândva ne ținea legați,
ne-a ȋmprãștiat
ȋntr-un univers dereglat..

tu,
sufletul meu, pierdutã ȋn trecut,
ea
tot ce la tine nu am avut,
eu,
ce uit cât de norocos am fost..
și o privesc pe ea și uit
cã trecutul are un cost..

și mã ridic atunci
pânã sã fie prea târziu,
o las nedumeritã,
o las, dar știu
cã pentru ea
viitorul va veni.

și nu mai privesc ȋn urmã.

mã voi așeza aici,
unde pãmântul e dur
și iarba-i necãlcatã,
unde nu-i nimeni ȋn jur,
unde poți fi ascultatã..

o sã ȋnchid ochiul drept
și ce a fost odatã
o sã-mi amintesc.
nu te voi mai avea,
dar nici vântul n-are aceleași ploi,
și nu te voi cãuta..
dar ȋncep sã mã jupoi,
și undeva acolo,
particule din tine
ȋn mine stând ascunse,
se vor elibera.
cerul se va umple
și eu te voi respira.

aici, pe pãmântul dur
cu iarba necãlcatã,
te respir
pentru ultima datã.

ȋnchid și ochiul stâng.

pe pãmântul moale,
iarba se lasã,
și lângã ea ȋmi face loc,
iar eu mã-ntreb
de ce nu te-am avut deloc?