Poveste

Stãteam și o priveam

cum zâmbea,

ȋn timp ce ea mã sorbea din pai.

   – Cum te cheamã?

Vocea ei prin vene-mi fugea,

ȋn timp ce eu, ȋn ochii ei pierdut,

ȋn litere cãutam sã mã adun.

I-am spus un nume,

familiar cândva.

Ea a zâmbit,

m-a sorbit din nou,

apoi m-a lãsat ȋn pletele ei,

timid,

sã mã ascund.

Aș fi vrut s-o-ntreb

lucruri banale, 

doar ca s-o aud vorbind,

și ca sã știe

cã ȋn fața ei stã un om,

nu doar un sentiment aprins.

Dupã un timp,

și-a dus mâna stângã ȋn pãr,

aducându-mã ȋnapoi, 

la masa noastrã.

   – Ȋmi place aici, spuse șoptit.

Am pirivit ȋn jur, grãbit,

ca un puști scos la tablã,

și fãrã temã 

și fãrã habar.

Câteva cuvinte 

s-au grãbit sã mã ajute,

dar fãrã succes.

Ea m-a privit dojenitor,

apoi a suflat spre mine vorbe

ce nu le-nțelegeam,

dar care bãteau ȋn mine

a fericire.

Nu-mi amintesc 

de am spus și eu ceva,

nu-mi amintesc nici cât 

am mai stat ȋn noapte pierduți,

ȋmi amintesc doar 

liniștea ce ne dãdea târcoale

și timpul 

ce se stingea din lumânare.

Au trecut niște cine de atunci,

niște ani, 

mãsurați ȋn zâmbet,

niște amintiri, mãsurate ȋn noi,

și ȋncã mã-ntreb

de am nimerit formula

ce magia mi-a arãtat-o.

Ȋncã mã-ntreb de e vis

când ȋn pãrul ei 

m-ascund de lume,

iar ea din mine privește,

și mã-ntreabã mulți 

cum, de ce

și ce am fãcut de mã iubește.

Nu știu.

Dar și eu,

mult, numai pe ea.