Când

Când cerul se pistruiazã-n tainã

și ȋn lacuri ȋși aranjeazã norii,

noaptea ȋși ȋmbracã haina

aruncând-o peste codri,

când liniștea lin coboarã,

ca frunza sarutatã de vânt,

te vãd aievea ȋntâia oarã  –

ești minune sau ești doar gând?

Când pașii spre tine mã poartã,

când tu-ți dai pãrul dupã urechea stângã,

zâmbetul tãu o viațã-mi iartã,

iar inima-mi stã sã se frângã.

Mã opresc ȋn fața ta, 

ca o statuie de cearã,

cuvintele-mi nu pot spune

cât ești de frumoasã.

Cât sunt de norocos, 

eu cel fãrã de nimic,

tu sã zâmbești pentru mine,

eu din pãmânt sã mã ridic.

Când pasu-ți drept spre mine pornește,

iar eu floarea ți-o ȋntind, 

o vãd cum ȋn obraz ȋți ȋnflorește –

mâna mea, de braț ți-o prind.

Ȋți simt pielea tremurând ȋn șoaptã,

inima bãtând ȋn piept,

sã-ți spun, e prea devreme oare,

cã de o viațã te aștept?

Cã simt cã sunt din tine,

cum tu din vise-mi ești,

când luna pe cer vine,

când de sub gene, mã privești.

Apoi spui: bunã, ai ȋntârziat

și lași liniștea sã ȋmi zâmbeascã..

Oh, de ai ști cât te-am cãutat,

timpul poate acum sã se opreascã.

Dar ȋți zic cã regret, tu spui:

nu, de azi, nu regretãm nimic,

buzele-ți moi pe obraz mi le pui,

iar eu, ce mai pot sã zic?

Când degetele-ți ȋn palmã mi se cuibãresc,

și capu-ți pe umãr mi se lasã,

știu deja cât te iubesc,

iar cerul ȋn tainã se pistruiazã.