O priveam cum
Timpul
o prinde de mânã
și la drum o ia,
simțeam cum ne trage
din noi
pânã ne rupem
și-i rãmâne doar ea,
iar eu, așezându-mã
ȋn pãmântul din mine,
speram doar
sã mã mai priveascã
odatã
dintr-un viitor al ei,
ca pe o pozã prãfuitã
și sã mã țina-n palmã
și sã râdã,
iar zâmbetul ei perlat
liniștea sã mi-o readucă
ȋnainte s-adorm,
aici,
ȋn amintirea ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu