Fumul

Nu mai ești tu, spuse Ceasul,

ce obosit, secundele mi le fuma.

Nu mai ești tu.

Nu mai sunt,

ȋl aprobam, din umbra mea dând.

Am fost odatã,

mã gândeam, dar nici eu

nu mai eram sigur.

Oi fi fost?

Ce mai conteazã, spuse Ceasul,

și fumul sãu spre mine venea.

Conteazã?

Nu.

Dar amintirile mereu au puterea

de a ne creea un univers

plin de speranțã.

Și ce poate fi mai periculos

decât speranța?

Disperarea.

Și iubirea.

Ȋnsã gustul ei

se topi ȋncet cu fiecare frunzã,

ce Timpul pe nãri

mi-l refuzã.

Nu mai știu ce gust ai,

iar atingerea ta,

ca o promisiunea uitatã

pe limbile Ceasului,

ruginește ȋncet

și ȋn bucãți se sparge.

Nu mai știu cine ești,

iar de am fost noi,

ȋmi e teamã sã-mi rãspund.

Nu mai știu nici cine sunt.

Nu mai ești tu.

Nu mai sunt tu.