Visul

Se fãcea cã mã duceam
la un examen,
speriat.
Trebuia sã ajung
la o orã pe care o uitasem
și aveam impresia

cã orice fac,
nu o sã ajung.
Am oprit pe cineva pe stradã
și am observat cã 
avea același ceas
ca și tine.
Zâmbindu-mi, mi-a zis cã 
mai am timp.
Dar cu toate acestea,
eu mã grãbeam.
Și ȋn graba mea,
m-am ȋmpiedicat
de doua sandale roșii.
M-am oprit sã respir,
și zâmbetul confuz al posesoarei
m-a fãcut sã ȋnțeleg
cã nu erau ȋncãlțãrile
tale.
Am pornit mai departe,
ȋnsã ȋn scurt timp,
un parfum din trecut
mã ademeni.
Știam ca nu poți fi tu,
ȋnsã n-am putut sã nu te caut
ȋn mulțimea ce curgea 
pe lângã mine.
Dar nu erai acolo.
M-am lãsat și eu purtat de val
ȋn timp ce neliniștea 
creștea ȋn mine.
Mã apropiam de locul 
stabilit,
când o doamnã ȋmi oferi
lalele.
Picioarele mi se grãbeau
ȋn continuare,
ȋnsã gândul meu rãmase
pe petalele galbene
ce chipul tãu ȋl acoperau
odinioarã.
Dar trebuia sã plec..
Scãrile de la clãdire
le urcam câte trei,
iar cu douã minute ȋnainte

de ȋnchuierea ușii,
ajunsesem.
Tocmai apãsam clanța,
mai liniștit,
când o voce ca a ta
ȋmi spuse 
cã nu mai era nimeni.
Cã examenul ȋncepuse mai devreme.
Cã toatã lumea plecase. 
Cã am ȋntârziat.
Când mã ȋntorceam spre voce,
liniște se fãcu,
iar din oglinda de pe hol
tu mã priveai dezamagitã,
și lacrimile-ți curgeau
pe obrazul meu.