la mine, iubirea

la mine, iubirea,          

n-a venit cu paşi mari

de leoaicã.

nu m-a îmbrãţişat

pe chip chipul ei modelând.

nu s-a jucat.

nu a ezitat.

la mine,

ca un organism

suficient pentru viaţã,

dar insuficient ca sã-l vezi,

în mine,

prin nu ştiu ce cãi,

a pãtruns.

a cãutat, ca un prãdãtor,

inima,

şi când bãtea mai agitatã

în ea s-a înfipt.

n-a zãbovit mult,

sã mã obişnuiesc

cu ea.

de ce ar fi aşteptat?

îmi simţeam mâinile strãine,

picioarele blege

şi zâmbetul pierdut

într-un zâmbet ciudat.

mergeam fãrã sã merg

şi mã priveam cum vorbesc

fãrã sã ştiu cã iubesc.

îmi vedeam trupul întreg,

dar parcã el devenea mai uşor,

şi pãşeam frecvent

numai în gol.

da.

nu a fost o leoaicã,

puternicã şi dârzã.

nu a fost o luptã.

nu a fost un dans.

doar când îmi vedeam

castelul arzând

şi încercam

nu ştiu cui

sã mã predau,

am înţeles

ca eram de mult prãdat,

şi din mine

parcã mii de guri se înfruptau.