Râul alb

Stãteam pe o piatrã,
priveam frunzele certându-se,
când deodatã,
o coadã de oameni
m-a luat.
Ȋi vedem, parcã hipnotizați,
stând pe loc,
ȋn timp ce pãmântul ne trãgea spre
necunoscut.
Am ȋncercat sã ies din rând,
dar rândul
ȋn vene-mi curgea deja,
și pânã sã-ncerc sã țip,
liniștea din jur
mi se lipi de buze.
Am stat așa,
cãutându-mã pe mine,
simțind cum și eu rând devin,
ȋnsã mã goleam cu fiecare gând
ce din mine,
spre nori, se ȋnãlța.
Ȋntr-un final,
fãrã esențã,
ȋn fața unui mãreț copac
mã prezentam.
Ȋmi simțeam crengile uscate,
ȋnsã mângâierea lui
ȋmi dãdea speranțã.
Cu un gest simplu,
piciorele mi le acoperi cu var
și-mi fãcu semn
sã curg liber,
ȋn râul alb,
ce spre etern mã trãgea.